Ca să îndulcească tema, duduia l-a luat prin învăluire, explicându-i că până și în Belgia grupurile etnice își cer dreptul la identitate și la cozonac, numai că n-a apucat să-și termine fraza fiindcă maestrul a exclamat îngrozit: “Cum, au și belgienii unguri?”
După ce ne-am schingiuit câțiva ani de zile copilul cu vioara, am decis împreună cu soția să îl ducem la un consult la maestrul Ion Voicu.
Pipăindu-l la tendoane și ascultându-l cu urechea, dom’ doftor l-a pus o țâră să rașcheteze la Stradivarius și a decis că pacientul merită tratat în continuare, acceptându-l ca învățăcel.
Fiindcă tocmai ne povestise bătrânul Corneliu Baba, despre un cunoscut elev al său, că a vrut să facă din el un pictor dar i-a ieșit un țârcovnic, speriați ca nu cumva paganiniul nostru să se transforme într-un paganel, îl iscodeam deseori pe marele violonist dacă poate să dea cu bobii în ceea ce privește destinul progeniturii noastre.
Bucuros de conversație, meșterul trecea și la politichie și, fiindcă tocmai începuseră secuii să-și ascută pe tocilă legitimațiile de maghiari, neștiind că soția mea are origini huno-ugrice, o întrebă cu un aer grav: “Ce părere aveți, duduiță, despre ungurii ăștia care mănâncă pâine românească?”
Citește mai mult în Cotidianul
