Mircea Dinescu: Despre arta comunicării la români

Deși știu că nu-i elegant să pozezi în victimă, pe 17 martie, după ce “Scînteia” lui Tucă a republicat interviul pe care mi l-a luat moartea acum douăzeci de ani în “Liberation”, văzând că nici prietenii, nici dușmanii n-au catadicsit să-mi tulbure deznădejdea cu vreun telefon, am hotărât, la sfârșitul zilei, să procedez aidoma acelei fetițe care, spărgând cu mingea un geam și rugându-se zadarnic de mama ei s-o ierte, a rostit vindecătoarea frază: “Ei bine, dacă tu nu vrei să mă ierți, o să mă iert singură!” Așa că, la acest parastas cu babe surde, îmi permit să extrag de pe coliva aniversară o bombonică mai veche, ca un antidot al otrăvitei nostalgii:

La ce folosesc prietenii,
când plictisit într-o dimineață deschizi butoanele aragazului
să încălzești ceaiul
și cu chibritul în mână
ezitând
te joci dintr-o dată cu moartea?

Citește mai mult în Cotidianul