Scandalul “Doi şi-un sfert” a detonat ca o bombă în trepte, cu fragmentare. Explozia iniţială a avut doar rolul de amorsă şi a fost urmată - şi va mai fi - de alte explozii. Cioburile se împrăştie în toate părţile şi fac victime de tot felul.
“Ne trebuia neapărat un serviciu secret.” Aşa a explicat Viorel Hrebenciuc, confirmat apoi şi de alţi lideri ai PSD, motivul pentru care, înaintea oricăror alte ministere mănoase, social democraţii au avut drept primă opţiune Ministerul de Interne. Scandalul Puiu Popoviciu - “Doi şi-un sfert” arată, deşi într-o foarte mică măsură, la ce e bun, dincolo de retorica oficială, un serviciu secret pe care îl controlezi. Un listing telefonic, acolo, care să te ajute la nevoie. Şi dacă ar fi numai atât.
Faptele pe care se sprijină scandalul Popoviciu - “Doi şi-un sfert” nu sunt, în sine, o surpriză. Dezvăluirea lor, da.
De-a lungul ultimilor 20 de ani au fost numeroase dosare grele demarate spectaculos, dar intrate ulterior într-un con de umbră, ca şi cum s-ar fi pierdut în deşert. În lumina ultimelor dezvăluiri e lesne să ne închipuim că, de fiecare dată, s-au activat reţele informale care au tras sfori, au umblat la anchetatori, au ales martori pe sprânceană, astfel încât dosarele să primească mult dorita NUP. S-a întâmplat însă ca de data asta ofiţerul de poliţie judiciară Ion Motoc să denunţe tentativa poliţiştilor Cornel Şerban şi Petre Pitcovici şi a omului de afaceri Puiu Popoviciu de a “umbla” şi ei la dosarul ultimului, iar procurorii DNA să-l ia în serios şi să ducă investigaţia până la capăt. Până una-alta, aceasta rămâne excepţia, restul sunt regula.
