Kievul cedează României rolul pe care îl revendica în regiunea Mării Negre, scrie presa ucraineană

"Imediat după Revoluția Portocalie, Kievul a început să pretindă, în mod serios, rolul de lider regional în bazinul Mării Negre. Startul a fost dat de 'Planul Iușcenko' de reglementare a conflictului transnistrean, care a făcut posibilă relansarea GUAM și a constituit începutul unei serii de inițiative venite din partea Ucrainei, orientate spre consolidarea poziției sale în regiunea Mării Negre. Momentul-cheie al acestui proces a fost crearea în decembrie 2005 a forumului Uniunii Alegerilor Democratice, chemat să unească statele regiunii Mării Negre, a Mării Baltice și din Caspica, dar și summitul GUAM de la Kiev din mai 2006", se arată în articol.

"Însă summitul GUAM a fost punctul culminant în dezvoltarea GUAM. Evoluția temporară a acestei organizații se poate explica mai degrabă prin conjunctura convenabilă decât prin tendința reală a statelor membre de a crea o organizație viabilă. Tocmai în acestă perioadă toate statele membre ale organizației traversau cea mai bună perioadă în relația cu Kremlinul", scrie autorul articolului. În același timp, organizația nu a reușit să depășească limitele "clubului celor nemulțumiți de Rusia", întrucât fiecare țară încerca să-și creeze propria linie de relații cu Moscova. "Dacă Kievul și Tbilisi au ales calea confruntării cu Moscova, Baku și Chișinăul și-au construit relațiile în mod pragmatic, încercând să obțină un maximum de beneficii atât din relația cu Rusia, cât și din relația cu partenerii GUAM", arată autorul articolului.

"Important este că 'pivotul' care era chemat să consolideze unitatea celor patru țări din bazinul Mării Negre și ai Caspicii, prin crearea unui nou traseu de livrare a resurselor energetice către Europa, nu a rămas la stadiul de proiect. Oleoductul Odesa-Brodî nu a devenit, așa cum se estima, traseul principal de livrare a petrolului caspic în Europa. În consecință, în prezent, în regiunea Mării Negre se creează un nou sistem de parteneriat strategic, la temelia căruia este aceeași problemă, și anume accesul la resurse", comentează autorul articolului.

Un exemplu elocvent în acest sens este vizita președintelui azer Ilham Aliev în România, consideră el. "Un asemenea pas spune multe, dacă luăm în considerare că Azerbaidjanul este a doua țară (sic" - n.r.) cu care România a semnat un document de stabilire a unui parteneriat strategic. Prima țară cu care a semnat un asemenea document a fost SUA", spune autorul comentariului.

La rândul său, România și-a confirmat poziția în conflictul din Nagorno-Karabah, președintele român Traian Băsescu susținând integritatea teritorială a Azerbaidjanului. "Deși România nu poate influența considerabil soluționarea conflictului din Nagorno-Karabah, însuși faptul susținerii morale este important pentru Baku", consideră autorul. De asemenea, de importanță sunt proiectele energetice discutate în cadrul întrevederii, notează publicația Cias Pik.

Spre deosebire de Ucraina, Rusia nu reprezintă o problemă serioasă pentru România

Însă, "acordurile cu Baku nu reprezintă singurul succes al Bucureștiului în regiunea Mării Negre. După Azerbaidjan, noul partener al României a devenit Polonia, cu care Kievul întreține relații strategice", scrie publicația, referindu-se la întrevederile la nivel înalt și la acordurile semnate în urma acestora. Astfel, scrie autorul articolului, România treptat adună în jurul său partenerii strategici ai Ucrainei: Polonia, Azerbaidjan, Georgia.... De asemenea, subliniază autorul, victoria forțelor de opoziție din R. Moldova, printre care sunt și adepți ai "reunificării" cu România, va duce la întărirea influenței ei. Acum este rândul Moscovei, care, deși formal, rămâne partenerul strategic al Kievului.

"Spre deosebire de Ucraina, Rusia nu reprezintă o problemă serioasă pentru România. Lipsa unor frontiere comune, revendicări teritoriale și dispute referitoare la subiectele istorice creează condiții pentru stabilirea unor relații pragmatice între București și Moscova", atrage atenția autorul articolului. "Deși România acționează, în general, pe linia politicii SUA de neutralizare a influenței rusești în regiunea Mării Negre, ea mai face și reverențe în direcția Moscovei", adaugă autorul referindu-se la declarațiile despre proiectele energetice South Stream și Nabucco.

"Schimbarea partenerilor strategici în regiunea Mării Negre se face în prejama alegerilor prezidențiale din România, stabilite pentru 22 noiembrie, și a crizei politice și economice din țară", notează publicația. De astfel, consideră autorul, conflictul dintre liderii politici de la București nu are consecințe atât de grave ca în Ucraina. Mai mult, între politicienii români există un anumit consens referitor la politica externă a țării, observă el.

Autorul presupune că subiectul "fraților români" de peste Prut și Dunăre va deveni una dintre "mizele de luptă" în politica externă. În acest sens, în interiorul elitei românești, există, de asemenea, un consens. Mai există o altă problemă, scrie autorul cometariului, de care vor trebui să țină cont candidații în alegerile prezidențiale, și anume problema minorității maghiare.

Astfel, conchide autorul, în perioada alegerilor, "România cel mai probabil nu va uita de Ucraina. Indiferent de luptele politice, diplomația română va continua încercările de blocare a lucrărilor pe canalul Dunăre-Marea Neagră. Serviciul diplomatic român este puternic prin tradiție și nu depinde atât de mult de zdruncinările din politica internă, precum cel ucrainean. Oricum, concluzia nu este una încurajatoare. În regiunea Mării Negre, se formează noi configurări politice și economice. Și România, alături de Turcia, ar putea să pretindă rolul de lider regional, pe care nu l-a putut câștiga Ucraina", scrie Cias Pik.