Istoria lui Camus cu Sartre este tranşată într-un volum biografic dedicat celui dintâi

Un volum consistent semnat de David Sherman, profesor de filosofie la universitatea din Montana, aduce în discuţie acuzele de inconsistenţă filosofică formulate la adresa lui Camus, unul dintre demisionarii din "grupul sartrian", clarificând momentul crucial în care cele două mari figuri ale culturii franceze, Sarte şi Camus, s-au despărţit iremediabil.

În 1952, Francis Jeanson, un fidel de-al lui Sartre, a publicat în revista  "Les Temps modernes", un articol critic la adresa volumului "Omul revoltat". Articolul era ironic intitulat  "Albert Camus sau sufletul revoltat", după sintagma "sufletului frumos" din filosofia lui Hegel care evoca figura celui "incapabil să acţioneze, fiind prizonier al posturii sale etice, prins între două opţiuni pe care le judecă deopotrivă de represive". Ignorându-l pe Jeanson, Camus i-a replicat direct lui Sartre, amintind că nu are nevoie de nicio lecţie din partea celor care "nu au plasat decât fotoliul lor în sensul istoriei", o aluzie la lipsa de angajament a lui Sartre în Rezistenţa franceză. Sartre i-a răspuns cu brutalitate, acuzându-l de incompetenţă filosofică. Ruptura dintre cei doi s-a consumat astfel, iremediabil. Teza dezvoltată de Camus în "Omul revoltat" era aceea că nici capitalismul, nici comunismul nu merită susţinere, fapt care i-a atras şi critica lui Roland Barthes, construită pe refuzul unui angajament autentic.

Un alt volum semnalat de Nouvel Observateur este cel al lui David Caroll, care consacră un volum dedicat perioadei algeriene a lui Camus, pornind de la lucrarea autobiografică neterminată "Primul om", publicată în 1994, care dă seama de rolul problemei algeriene în elaborarea filosofiei morale a lui Camus. Acesta a refuzat să ia parte la războiul din Algeria, apărând "drepturile musulmanilor" în perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale, pornid de la premisa că opţiunea între justiţie şi masacrarea inocenţilor nu este necesară.

Sherman consideră că asistăm la o adevărată "renaştere" a lui Camus: "Moartea certitudinilor ideologice face ca Albert Camus să nu mai fie o figură non grata şi să fie asumat ca un filosof al timpului nostru". După prăbuşirea Cortinei de fier, angajamentul trebuie făcut în avantajul valorilor "etico-politice cosmopolite, cum ar fi dialogul între culturi", în linia gândirii lui Camus. Sherman subliniază un alt apect actual al poziţiei filosofului francez, şi anume refuzul sistemului în favoarea unei observări atente a lumii reale.

Născut la Mondovi, în Algeria, Albert Camus începe să scrie încă din tinereţe şi întemeiază la Alger un teatru muncitoresc. Părăseşte partidul comunist, la care aderase şi devine redactor la cotidianul Alger Républicain, organ al Frontului Popular. În 1940 se stabileşte la Paris şi devine secretar de redacţie al cotidianului Paris-Soir. În 1943 preia conducerea cotidianului Combat şi devine lector la editura Gallimard. În 1945, Camus este singurul intelectual occidental care ia poziţie împotriva bombardamentului atomic de la Hiroshima. După Eliberare, se află în miezul dezbaterilor ce aprind intelectualitatea franceză. În 1957 i se decerneazã Premiul Nobel pentru literatură.

Albert Camus moare în 1960, într-un accident de maşină.