Interviu REALITATEA.NET - Ana Ularu: Să fii actor și nu VIP cu o telenovelă la activ, cere sacrificii - FOTO

Pe Ana Ularu o cunoașteți din "Damen Tango", "Italiencele", "Hârtia va fi albastră", "Amintiri din Epoca de Aur". Iubește foarte mult meseria de actor, deși este "infernal de grea, consumă mintea, transformă bucuriile, epuizeaza trupul". La începutul acestui an, Ana Ularu a început să viseze, alăturându-se proiectului muzical Sunday People.  "Pentru mine e încă un vis îndeplinit, sper să nu mă trezesc", spune solista Sunday People.

Cine este Ana Ularu, dincolo de ecran? Ce nu știe lumea despre tine și ai vrea să afle?

Cred că se știe foarte puțin despre mine pentru că am ținut mereu la un anumit tip de intimitate. Nu sunt vreo celebritate, ci pur și simplu un om care a iubit foarte mult o meserie și s-a luptat pentru ea, a învățat multe și învață frenetic în continuare și are norocul de a-i fi fost încredințate roluri pe care le-a iubit foarte mult. Nefiind în atenția publică în alt fel decât vreo eventuală piesa de teatru sau o premieră de film nu cred să fi existat vreun interes pentru viața mea "de sub grima". Ce aș vrea să se știe în general e că meseria pe care vrem să o numim "a noastra", dar trebuie multă modestie aici, când ai 24 de ani și știi cine îți sunt premergătorii, este ca e o meserie infernal de grea, care consumă mintea, transformă bucuriile, epuizeaza trupul și cere deseori de mâncare cu cât e mai sătulă. Să alegi să fii actor, și nu VIP autohton cu eventual o telenovelă la activ cere sacrificii de timp, orgoliu, energie, multă muncă necuantificabilă de fapt - în final nu rezultă un obiect după noi - și dacă în niciun caz nu își are răsplata în bani cu găleata. Actorii au nevoie de dragostea unui public, sunt răsfățați și nu își pot permite să spună, real, că doar pentru ei își fac meseria.

Ai crescut într-o familie de artiști, mama, scenografa Mihaela Ularu, tatăl pictorul-scenograf Niculae Ularu. Ai tăi și-au dorit să faci teatru? Cum te-au influențat în carieră?

Ai mei nu și-au dorit nimic în special pentru mine. Eu am fost cea fascinată de lumea lor, a artiștilor plastici, așa că până la 19 ani am desenat și pictat în continuu. Și pentru că deseori mergeam pe platouri cu mama, pe care o rugam mereu să mă ia, pentru că am crescut în repetitii și crize artistice și nervi și bucurii și frumusețe, am deviat total pe la 7 ani și am zis că mă fac actriță. Ei m-au prevenit ani de zile că mă așteaptă multe calvaruri și puțina fericire. Mama a asistat și m-a ajutat în toate momentele grele, în toate pasele maniaco-depresive (am început să lucrez foarte devreme, la 9 ani am jucat în primul film, și a trebuit să mă încarc, cu mare drag, de responsabilități și probleme). Tata, chiar de la distanță, m-a lucidizat și a încurajat cerebralitatea mea. Din păcate sunt foarte dură cu mine, iar asta nu poate fi rezolvat de grija celor din jur. Puțin mi-a păsat de un 4 la fizica într-a noua, în schimb o repetiție la "Lolita" mai nereușită mă omora.

Care sunt cele mai dragi momente ale copilariei tale?

Vacanțele la munte cu mama și prietenele mele - acum una este actriță, cealalta monteur, sunt mândră -  momentele când tata picta într-un colț al mesei și eu în celălalt și după, jucam badminton în casa, momentele când stateam mult după ora de culcare prin Buftea sau pe unde mai filma mama și eu desenam încântată pe undeva prin platou, până și faptul că în afară de vacanțele unde mă întâlneam "cu copiii", în rest mă jucam singură. Mereu mă gândesc că miile de ore în care vorbeam singură și mă costumam prin casă au cam pus bazele pentru ce fac acum.

Ai simțit că oamenii au și mai multe așteptări de la tine doar pentru că ești fiica Mihaelei și a lui Niculae Ularu?

Nu. Deloc. Oricum nimeni nu poate să aiba așteptări mai mari de la mine decât mine. Mama îmi zicea că sunt "un tată antipatic care își zăpăcește copilul cu matematica" în legătură cu mine. Am moștenit uneori "războaiele" lor din lumea asta, dar nu îmi pasă. Îi iubesc pe ai mei enorm și sunt mândra de ei ca de niște profesioniști de admirat.

Ai făcut nenumarate filme, ai jucat și teatru. Dacă ar fi să alegi acum între film și teatru spre ce te-ai îndrepta?

Nu pot să aleg. Proful meu, Florin Zamfirescu, zicea că nu poți alege dacă să mergi cu dreptul sau cu stângul mai mult. Teatrul e o obsesie pentru mine, până ajung iar pe un platou și zic "nuuuu, filmul", și după am un spectacol și zic "nuuuuu...". Bipolară treaba.

Spuneai într-un interviu că preferi scurtmetrajele în locul lungmetrajelor. De ce?

Nu prefer neaparat scurtmetrajele. Doar mi se pare excelent să poți spune mult în puțin timp. Am făcut pentru "Filminute" două "micrometraje" de câte un minut. Ce nebunie! Construiește ceva concludent, un om, o situație, o dezvoltare, într-un minut. Pe de altă parte, astă-vară am făcut primul meu rol cu adevărat principal într-un lungmetraj, și mi-am dat seama din nou de cât de misto e să ai un timp lung la dispoziție în care să faci și să ai revelații concomitent.

Cu cine ți-ai dori să joci pe scenă/marele ecran?

Mi-ar plăcea să mai fiu alături de doamna Olga Tudorache o data. Sau de Oana Pellea. Sunt mulți actori români pe care îi respect și al căror spectator fanatic abia aștept să mai fiu. Pe de altă parte fac parte dintr-o generație cu actori tineri foarte buni, așa că abia aștept să mai fiu pe o scenă cu colegii mei. Simt că suntem o promoție cu multe de spus, și care s-a grupat și lipit minunat. Așa că venim în forță.

Ai jucat în serialul "Cu un pas înainte". Ai repeta experiența TV? Ce e diferit la producțiile de televiziune, în ceea ce privește munca actorului?

Nu pot să spun că mă înnebunesc după televiziune. E o alta meserie, la fel cum teatrul și filmul sunt două lumi complet diferite. Aș repeta experiența doar într-un cadru de foarte mare calitate, pentru că vreau să învăț și să cresc, nu să grăbesc un proces complicat și inefabil până la stadiul de fabrică. Dacă s-ar face un "OZ" la noi, un "MASH", un "Sopranos"..eheee..cu cât drag.

Ai criterii după care accepți/refuzi un rol?

Da. evident. Caut mereu ceva inedit și un personaj pe care mi-ar plăcea să-l văd eu într-un spectacol sau film. Am făcut armata la spectatori. Caut să văd de ce și cum ar fi interesant un personaj, ce aș învăța eu în timp ce-l construiesc. Nu cred în lucratul "gratuit", doar de dragul umplutului de CV-uri. Și nu cred în făcut multe proiecte în același timp. Unul sau mai multe dintre ele vor fi tradate, mai devreme sau mai târziu.

Cum ti se pare noul val de actori si regizori?

Plin de forță și răzvrătire pozitivă. În marea lui parte, extrem de talentos și "calitos" cum spune doamna Tudorache. Public să avem și sprijin.

Cum a fost să lucrezi cu Cristian Mungiu la Amintiri din Epoca de Aur? Mai lucrasei cu el?

Eu am lucrat cu Cristi la filmul nostru din cadrul "Amintirilor" cu 4 ani înainte ca restul să fie turnate. Abia dădusem bacul. Cristi a fost o școală excelentă pentru mine și îi multumesc din tot sufletul pentru personajul pe care l-am creat împreuna. A știut să mă reinventeze și să mă transforme cum e mai frumos pentru orice actor. Și acum mă uit la filmul ăla și îi sunt recunoscătoare, țin minte toate indicațiile, toate corecturile și toate laudele din timpul filmărilor, țin minte tot procesul și toți pașii. Și atmosfera de la filmări a fost superbă, e una din amintirile mele cele mai dragi profesionale.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la proiectul acesta? Cum te-ai pregătit pentru rol?

Pregătirea pentru mine înseamnă discuții. Multe și fructuoase cu regizorul, cu partenerii, cu directorul de imagine, cu scenograful. Îmi place să rezolv lucrurile ca pe un "quest" pe calculator. Sau ca pe o problemă de matematică. Mai cauți un obiect, te mai prinzi de o circumstanță, treptat, treptat găsești necunoscutele, x-ul se transformă într-o cifră...Ce mi-a placut? Întreg proiectul. Nu există nici un moment în care să mă fi simțit altfel decât protejată și apreciată și într-o căutare febrilă și foarte bună.

Ce-ți amintești din comunism? Ce te-a impresionat cel mai mult din ce ți-au povestit ai tăi?

Îmi amintesc revoluția, perfect. Stăteam în subsol cu ai mei, în întuneric - casa noastra era foarte aproape de Academia Militară - apoi, am adunat gloanțe din curte când s-a terminat totul. Plângeam de frica "ălora răi", și tata îmi spunea că îi ciupește de nas dacă vin peste noi. Știam că se întâmplă ceva periculos, auzeam focurile de armă, mi-era teamă dar, în același timp să fii alături de ai tăi în continuu la 4 ani, să-i auzi cum fac haz de necaz și să râzi deseori neînțelegând ce zic, are o poezie oarecare, cam amară, dar când îmi amintesc zilele alea zâmbesc și mi-e drag de televizorul nostru mic la care vizionam purici, știri "de pe front" și bulgarii, în ordine aleatorie.

Unul din primele roluri le-ai avut în Italiencele. Te-ai uitat recent la film? Cum ți se pare acum rolul tău de atunci? Care sunt lucrurile cele mai importante pe care le-ai învățat între timp în aceasta meserie?

Nu am mai vazut filmul de mult. Nu mă prea uit la filmele mele pentru că mereu zic "uite acum aș fi făcut așa, fir-ar". Am învățat din ce în ce mai mult să mă joc. Eram prea cerebrală la un moment dat. Acum îmi place o tehnică de joc mai expresionistă, îmi place să inventez sau să neg sau să fac cioace ocazionale. Am câștigat umor și o oarecare detașare, fără să-mi pierd intensitatea. Am învățat să-mi folosesc forța, vocea, corpul, tăcerile, e prea mult de vorbit aici.

Din februarie 2009 te-ai implicat în proiectul Sunday People. Se poate spune că ai vrut să evadezi din lumea cinematografică prin muzică? Spune-ne  mai multe despre acest proiect.

Pentru mine e încă un vis îndeplinit, sper să nu mă trezesc. De când mă știu cânt într-una când sunt singură, fredonez, ascult muzică la modul dependență/sevraj. În ianuarie am mers la studioul unde lucrează băieții, am primit un CD de negative și m-am întors acasă să scriu versuri și să-mi gândesc niște linii melodice de voce. Eram încântată și speriată că o să mă lase toată inspirația și că o să fiu copleșită. Aiurea! Au tâșnit 11 piese din mine, am tras albumul într-o lună, am lucrat frenetic la el, am învățat multă tehnică vocală de la Sultan și Hasan care au luat un dar și l-au șlefuit. Ei m-au upgradat, mi-au dat fabulos de multă încredere în mine și în forța mea, am devenit o familie, nu o simplă trupă. De aia albumul se cheama "One". We are one. Întâmplator, din mii de oameni, am ajuns lângă cei cu care mă potrivesc excelent muzical, mesajul nostru e unitar, ce ne inspira și ne mișcă, emoțiile noastre sunt aceleași. Eu îi ascultam pe ei de la 15 ani, și când am tras primul cântec tremuram de emoție. Am înregistrat zâmbind întruna.  ASCULTĂ AICI

Cum a fost primul tău concert cu Sunday People?

În fața a vreo 500 de oameni la Alba Iulia. Iarăși emoții cât cuprinde. Ei știau foarte bine despre ce e vorba, îi vedeam cum cableaza, cum fac sunetul, cum instrumentele le erau organice și mă întrebam dacă nu-mi dă și mie cineva un microfon, și dacă mi-l dă, oare mai știu să-l țin? Apoi a inceput, primele aplauze și urlete din public, mi-am scos hanoracul împrumutat de la Hasan (era foarte frig), am început să sar și să vorbesc cu publicul între cântece. Am prins aripi. Nu cred că există o exprimare umană mai frumoasa decât muzica. După țopăiam literalmente de fericire, ne îmbrățișam. Apoi a mai urmat un jam session cu cei de la Aria Urbană, publicul se strângea din nou, eu improvizam versuri cu ochii închiși, scena era plină, oamenii dansau. Cum numești asemenea experiență?