Pe Ana Ularu o cunoaşteţi din \"Damen Tango\", \"Italiencele\", \"Hârtia va fi albastră\", \"Amintiri din Epoca de Aur\". Iubeşte foarte mult meseria de actor, deşi este \"infernal de grea, consumă mintea, transformă bucuriile, epuizeaza trupul\". La începutul acestui an, Ana Ularu a început să viseze, alăturându-se proiectului muzical Sunday People. \"Pentru mine e încă un vis îndeplinit, sper să nu mă trezesc\", spune solista Sunday People.
Cine este Ana Ularu, dincolo de ecran? Ce nu ştie lumea despre tine şi ai vrea să afle?
Cred că se ştie foarte puţin despre mine pentru că am ţinut mereu la un anumit tip de intimitate. Nu sunt vreo celebritate, ci pur şi simplu un om care a iubit foarte mult o meserie şi s-a luptat pentru ea, a învăţat multe şi învaţă frenetic în continuare şi are norocul de a-i fi fost încredinţate roluri pe care le-a iubit foarte mult. Nefiind în atenţia publică în alt fel decât vreo eventuală piesa de teatru sau o premieră de film nu cred să fi existat vreun interes pentru viaţa mea \"de sub grima\". Ce aş vrea să se ştie în general e că meseria pe care vrem să o numim \"a noastra\", dar trebuie multă modestie aici, când ai 24 de ani şi ştii cine îţi sunt premergătorii, este ca e o meserie infernal de grea, care consumă mintea, transformă bucuriile, epuizeaza trupul şi cere deseori de mâncare cu cât e mai sătulă. Să alegi să fii actor, şi nu VIP autohton cu eventual o telenovelă la activ cere sacrificii de timp, orgoliu, energie, multă muncă necuantificabilă de fapt - în final nu rezultă un obiect după noi - şi dacă în niciun caz nu îşi are răsplata în bani cu găleata. Actorii au nevoie de dragostea unui public, sunt răsfăţaţi şi nu îşi pot permite să spună, real, că doar pentru ei îşi fac meseria.
Ai crescut într-o familie de artişti, mama, scenografa Mihaela Ularu, tatăl pictorul-scenograf Niculae Ularu. Ai tăi şi-au dorit să faci teatru? Cum te-au influenţat în carieră?
Ai mei nu şi-au dorit nimic în special pentru mine. Eu am fost cea fascinată de lumea lor, a artiştilor plastici, aşa că până la 19 ani am desenat şi pictat în continuu. Şi pentru că deseori mergeam pe platouri cu mama, pe care o rugam mereu să mă ia, pentru că am crescut în repetitii şi crize artistice şi nervi şi bucurii şi frumuseţe, am deviat total pe la 7 ani şi am zis că mă fac actriţă. Ei m-au prevenit ani de zile că mă aşteaptă multe calvaruri şi puţina fericire. Mama a asistat şi m-a ajutat în toate momentele grele, în toate pasele maniaco-depresive (am început să lucrez foarte devreme, la 9 ani am jucat în primul film, şi a trebuit să mă încarc, cu mare drag, de responsabilităţi şi probleme). Tata, chiar de la distanţă, m-a lucidizat şi a încurajat cerebralitatea mea. Din păcate sunt foarte dură cu mine, iar asta nu poate fi rezolvat de grija celor din jur. Puţin mi-a păsat de un 4 la fizica într-a noua, în schimb o repetiţie la \"Lolita\" mai nereuşită mă omora.
Care sunt cele mai dragi momente ale copilariei tale?
Vacanţele la munte cu mama şi prietenele mele - acum una este actriţă, cealalta monteur, sunt mândră - momentele când tata picta într-un colţ al mesei şi eu în celălalt şi după, jucam badminton în casa, momentele când stateam mult după ora de culcare prin Buftea sau pe unde mai filma mama şi eu desenam încântată pe undeva prin platou, până şi faptul că în afară de vacanţele unde mă întâlneam \"cu copiii\", în rest mă jucam singură. Mereu mă gândesc că miile de ore în care vorbeam singură şi mă costumam prin casă au cam pus bazele pentru ce fac acum.
Ai simţit că oamenii au şi mai multe aşteptări de la tine doar pentru că eşti fiica Mihaelei şi a lui Niculae Ularu?
Nu. Deloc. Oricum nimeni nu poate să aiba aşteptări mai mari de la mine decât mine. Mama îmi zicea că sunt \"un tată antipatic care îşi zăpăceşte copilul cu matematica\" în legătură cu mine. Am moştenit uneori \"războaiele\" lor din lumea asta, dar nu îmi pasă. Îi iubesc pe ai mei enorm şi sunt mândra de ei ca de nişte profesionişti de admirat.
Ai făcut nenumarate filme, ai jucat şi teatru. Dacă ar fi să alegi acum între film şi teatru spre ce te-ai îndrepta?
Nu pot să aleg. Proful meu, Florin Zamfirescu, zicea că nu poţi alege dacă să mergi cu dreptul sau cu stângul mai mult. Teatrul e o obsesie pentru mine, până ajung iar pe un platou şi zic \"nuuuu, filmul\", şi după am un spectacol şi zic \"nuuuuu...\". Bipolară treaba.
Spuneai într-un interviu că preferi scurtmetrajele în locul lungmetrajelor. De ce?
Nu prefer neaparat scurtmetrajele. Doar mi se pare excelent să poţi spune mult în puţin timp. Am făcut pentru \"Filminute\" două \"micrometraje\" de câte un minut. Ce nebunie! Construieşte ceva concludent, un om, o situaţie, o dezvoltare, într-un minut. Pe de altă parte, astă-vară am făcut primul meu rol cu adevărat principal într-un lungmetraj, şi mi-am dat seama din nou de cât de misto e să ai un timp lung la dispoziţie în care să faci şi să ai revelaţii concomitent.
Cu cine ţi-ai dori să joci pe scenă/marele ecran?
Mi-ar plăcea să mai fiu alături de doamna Olga Tudorache o data. Sau de Oana Pellea. Sunt mulţi actori români pe care îi respect şi al căror spectator fanatic abia aştept să mai fiu. Pe de altă parte fac parte dintr-o generaţie cu actori tineri foarte buni, aşa că abia aştept să mai fiu pe o scenă cu colegii mei. Simt că suntem o promoţie cu multe de spus, şi care s-a grupat şi lipit minunat. Aşa că venim în forţă.
Ai jucat în serialul \"Cu un pas înainte\". Ai repeta experienţa TV? Ce e diferit la producţiile de televiziune, în ceea ce priveşte munca actorului?
Nu pot să spun că mă înnebunesc după televiziune. E o alta meserie, la fel cum teatrul şi filmul sunt două lumi complet diferite. Aş repeta experienţa doar într-un cadru de foarte mare calitate, pentru că vreau să învăţ şi să cresc, nu să grăbesc un proces complicat şi inefabil până la stadiul de fabrică. Dacă s-ar face un \"OZ\" la noi, un \"MASH\", un \"Sopranos\"..eheee..cu cât drag.
Ai criterii după care accepţi/refuzi un rol?
Da. evident. Caut mereu ceva inedit şi un personaj pe care mi-ar plăcea să-l văd eu într-un spectacol sau film. Am făcut armata la spectatori. Caut să văd de ce şi cum ar fi interesant un personaj, ce aş învăţa eu în timp ce-l construiesc. Nu cred în lucratul \"gratuit\", doar de dragul umplutului de CV-uri. Şi nu cred în făcut multe proiecte în acelaşi timp. Unul sau mai multe dintre ele vor fi tradate, mai devreme sau mai târziu.
Cum ti se pare noul val de actori si regizori?
Plin de forţă şi răzvrătire pozitivă. În marea lui parte, extrem de talentos şi \"calitos\" cum spune doamna Tudorache. Public să avem şi sprijin.
Cum a fost să lucrezi cu Cristian Mungiu la Amintiri din Epoca de Aur? Mai lucrasei cu el?
Eu am lucrat cu Cristi la filmul nostru din cadrul \"Amintirilor\" cu 4 ani înainte ca restul să fie turnate. Abia dădusem bacul. Cristi a fost o şcoală excelentă pentru mine şi îi multumesc din tot sufletul pentru personajul pe care l-am creat împreuna. A ştiut să mă reinventeze şi să mă transforme cum e mai frumos pentru orice actor. Şi acum mă uit la filmul ăla şi îi sunt recunoscătoare, ţin minte toate indicaţiile, toate corecturile şi toate laudele din timpul filmărilor, ţin minte tot procesul şi toţi paşii. Şi atmosfera de la filmări a fost superbă, e una din amintirile mele cele mai dragi profesionale.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la proiectul acesta? Cum te-ai pregătit pentru rol?
Pregătirea pentru mine înseamnă discuţii. Multe şi fructuoase cu regizorul, cu partenerii, cu directorul de imagine, cu scenograful. Îmi place să rezolv lucrurile ca pe un \"quest\" pe calculator. Sau ca pe o problemă de matematică. Mai cauţi un obiect, te mai prinzi de o circumstanţă, treptat, treptat găseşti necunoscutele, x-ul se transformă într-o cifră...Ce mi-a placut? Întreg proiectul. Nu există nici un moment în care să mă fi simţit altfel decât protejată şi apreciată şi într-o căutare febrilă şi foarte bună.
Ce-ţi aminteşti din comunism? Ce te-a impresionat cel mai mult din ce ţi-au povestit ai tăi?
Îmi amintesc revoluţia, perfect. Stăteam în subsol cu ai mei, în întuneric - casa noastra era foarte aproape de Academia Militară - apoi, am adunat gloanţe din curte când s-a terminat totul. Plângeam de frica \"ălora răi\", şi tata îmi spunea că îi ciupeşte de nas dacă vin peste noi. Ştiam că se întâmplă ceva periculos, auzeam focurile de armă, mi-era teamă dar, în acelaşi timp să fii alături de ai tăi în continuu la 4 ani, să-i auzi cum fac haz de necaz şi să râzi deseori neînţelegând ce zic, are o poezie oarecare, cam amară, dar când îmi amintesc zilele alea zâmbesc şi mi-e drag de televizorul nostru mic la care vizionam purici, ştiri \"de pe front\" şi bulgarii, în ordine aleatorie.
Unul din primele roluri le-ai avut în Italiencele. Te-ai uitat recent la film? Cum ţi se pare acum rolul tău de atunci? Care sunt lucrurile cele mai importante pe care le-ai învăţat între timp în aceasta meserie?
Nu am mai vazut filmul de mult. Nu mă prea uit la filmele mele pentru că mereu zic \"uite acum aş fi făcut aşa, fir-ar\". Am învăţat din ce în ce mai mult să mă joc. Eram prea cerebrală la un moment dat. Acum îmi place o tehnică de joc mai expresionistă, îmi place să inventez sau să neg sau să fac cioace ocazionale. Am câştigat umor şi o oarecare detaşare, fără să-mi pierd intensitatea. Am învăţat să-mi folosesc forţa, vocea, corpul, tăcerile, e prea mult de vorbit aici.
Din februarie 2009 te-ai implicat în proiectul Sunday People. Se poate spune că ai vrut să evadezi din lumea cinematografică prin muzică? Spune-ne mai multe despre acest proiect.
Pentru mine e încă un vis îndeplinit, sper să nu mă trezesc. De când mă ştiu cânt într-una când sunt singură, fredonez, ascult muzică la modul dependenţă/sevraj. În ianuarie am mers la studioul unde lucrează băieţii, am primit un CD de negative şi m-am întors acasă să scriu versuri şi să-mi gândesc nişte linii melodice de voce. Eram încântată şi speriată că o să mă lase toată inspiraţia şi că o să fiu copleşită. Aiurea! Au tâşnit 11 piese din mine, am tras albumul într-o lună, am lucrat frenetic la el, am învăţat multă tehnică vocală de la Sultan şi Hasan care au luat un dar şi l-au şlefuit. Ei m-au upgradat, mi-au dat fabulos de multă încredere în mine şi în forţa mea, am devenit o familie, nu o simplă trupă. De aia albumul se cheama \"One\". We are one. Întâmplator, din mii de oameni, am ajuns lângă cei cu care mă potrivesc excelent muzical, mesajul nostru e unitar, ce ne inspira şi ne mişcă, emoţiile noastre sunt aceleaşi. Eu îi ascultam pe ei de la 15 ani, şi când am tras primul cântec tremuram de emoţie. Am înregistrat zâmbind întruna. ASCULTĂ AICI
Cum a fost primul tău concert cu Sunday People?
În faţa a vreo 500 de oameni la Alba Iulia. Iarăşi emoţii cât cuprinde. Ei ştiau foarte bine despre ce e vorba, îi vedeam cum cableaza, cum fac sunetul, cum instrumentele le erau organice şi mă întrebam dacă nu-mi dă şi mie cineva un microfon, şi dacă mi-l dă, oare mai ştiu să-l ţin? Apoi a inceput, primele aplauze şi urlete din public, mi-am scos hanoracul împrumutat de la Hasan (era foarte frig), am început să sar şi să vorbesc cu publicul între cântece. Am prins aripi. Nu cred că există o exprimare umană mai frumoasa decât muzica. După ţopăiam literalmente de fericire, ne îmbrăţişam. Apoi a mai urmat un jam session cu cei de la Aria Urbană, publicul se strângea din nou, eu improvizam versuri cu ochii închişi, scena era plină, oamenii dansau. Cum numeşti asemenea experienţă?
