Florin Negruţiu: Tâmpiţii mei dragi

Imediat după terminarea facultăţii, am fost profesor de română la un liceu. Îmbrăcat gălbior ca un pui de găină şi cărându-mi cărţile într-o pungă de un leu, am intrat pe poarta liceului în prima zi de şcoală, cu gândul să mut munţii din loc. Pentru că eram nou, mi-au dat clasa de tâmpiţi, cum delicat s-a exprimat doamna de la orar – personajul cel mai important din şcoală, după cum aveam să constat, căci, în funcţie de capriciile doamnei de la orar, puteai să ai orele legate sau, din contră, ferestre între ore, care te ţineau practic legat o zi întreagă de locul de muncă. Mie mi-au dat şi tâmpiţi, şi ferestre.

Expediţia mea în spatele catedrei a fost una dintre cele mai puternice experienţe pe care le-am trăit vreodată. Când am intrat în sala de clasă, câţiva fumau lângă un geam, alţii îşi dădeau în cap cu nişte caiete zdrenţuite, unul m-a salutat milităreşte, alta mi-a trimis o bezea, vreo doi au zbughit-o afară să ude buretele. Cu cine să mai mut munţii din loc? Nicio metodică predată în silă în timpul facultăţii nu ne prevenise în legătură cu astfel de situaţii.

Citeşte mai mult în Gândul.