Florin Negruțiu: Tâmpiții mei dragi

Imediat după terminarea facultății, am fost profesor de română la un liceu. Îmbrăcat gălbior ca un pui de găină și cărându-mi cărțile într-o pungă de un leu, am intrat pe poarta liceului în prima zi de școală, cu gândul să mut munții din loc. Pentru că eram nou, mi-au dat clasa de tâmpiți, cum delicat s-a exprimat doamna de la orar – personajul cel mai important din școală, după cum aveam să constat, căci, în funcție de capriciile doamnei de la orar, puteai să ai orele legate sau, din contră, ferestre între ore, care te țineau practic legat o zi întreagă de locul de muncă. Mie mi-au dat și tâmpiți, și ferestre.

Expediția mea în spatele catedrei a fost una dintre cele mai puternice experiențe pe care le-am trăit vreodată. Când am intrat în sala de clasă, câțiva fumau lângă un geam, alții își dădeau în cap cu niște caiete zdrențuite, unul m-a salutat militărește, alta mi-a trimis o bezea, vreo doi au zbughit-o afară să ude buretele. Cu cine să mai mut munții din loc? Nicio metodică predată în silă în timpul facultății nu ne prevenise în legătură cu astfel de situații.

Citește mai mult în Gândul.