A fi student în anii ‘70 - ‘80 era nu numai şansa fulgerătoare şi nesperată de a scăpa, pentru cinci ani, de coşmarul socialismului curent, dar însemna, prin efortul pe care ţi-l cerea şcoala, un statut asumat cu oarecare orgoliu intelectual. Stupidă în programă şi metodologie, îngrămădind cantităţi uriaşe de cunoştinţe neimportante, teoretizând în exces şi împingând uneori la catedră securişti sau pur şi simplu imbecili, şcoala superioară din timpul comunismului avea, totuşi, o consistenţă superioară celei de azi. Chiar dacă rigoarea ţinea mai mult de regulamente, chiar dacă universitatea cerea în primul rând forţaj şi abia apoi subtilitate, presiunea pe care o punea zilnic asupra studentului sfârşea prin a da rezultate.
Doru Buşcu: Fabrica de proşti
