Radu Duda este acum captivul unei situaţii ireconciliabile: candidat la Preşedinţia României şi Alteţă Regală şi Prinţ Consort. Poziţie delicată şi care, prin ambiguitatea sa, reuşeşte o performanţă unică în istoria mereu fragilei noastre democraţii. Pe de o parte, anulează prestigiul unei Case Regale al cărei scop ar fi trebuit să fie (şi să rămână) restaurarea sistemului monarhic. Pe de altă parte, introduce un element de incertitudine şi ridicol în competiţia pentru cea mai înaltă poziţie în statul democratic, cea de Preşedinte al unei republici consfinţită prin Constituţie.
În fine, ca un corolar, aruncarea pe piaţa politică dâmboviţeană a prestigiului personal al Regelui Mihai I, neamestecat până acum în jocurile interne şi, ca atare, păstrător al unui anume tip de garanţie de neutralitate şi ridicare deasupra "meandrelor concretului" pentru a folosi o expresie consacrată.
