Ani de zile, am văzut pe teren un „măciucar“, un jucător bazat pe o servă și o dreaptă năpraznice, însă ciung de rever, cu un voleu nesigur, străin de slais, scurtă sau stop. Un primitiv. Totuși, chiar și așa, „caveman“ a ajuns în două finale la Wimbledon și a câștigat o dată US Open, fiind, pentru scurt timp, nr. 1 mondial. Apoi s-a plafonat, a rămas în top 10, dar fără vreo performanță deosebită. N-aș fi crezut că va reuși să mă convingă să fiu de partea lui într-un meci cu însuși Domnul Tenis. Însă ce-a făcut Andy Roddick depășește Wimbledonul și tenisul, e o poveste despre om.
Nenumărați tineri jucători consideră, la 17-18 ani, că știu totul, că nimeni nu-i mai poate învăța nimic, că talentul le poate ține loc de antrenor, de muncă, de condiție fizică, de orice. Pe de altă parte, am auzit nu o dată că tenisul neînvățat de mic nu se mai învață niciodată la nivel înalt. Că dacă nu faci reverul ca lumea de la început, nu-l mai faci până mori.
Citește mai mult în Gândul.
