Eram singurul român. Ceilalți erau polonezi, unguri, ruși, bulgari, croați, slovaci. Ne aflam cu toții, cu câtăva vreme în urmă, într-o capitală occidentală. Seara, după conferințe pe teme de hitech, ne-am adunat la barul hotelului. Fiecare spunea cum îl cheamă și de unde este. În mod natural, toți ceilalți s-au grupat și au început să discute cu însuflețire. Tot natural, eu am fost izolat. Nu pentru că mă cheamă Popescu, nu pentru că aș fi fost un monstru cu coarne, nu pentru că n-aș fi vorbit engleza. Cum auzea că sunt român, fiecare lua distanță. Și nu erau politicieni sau jurnaliști, erau computeriști. Senzația pe care am trăit-o atunci, singur cu berea în față, n-o s-o uit niciodată.
Cu atât mai mult îi înțeleg pe românii care muncesc cinstit în Italia și cărora le e frică acum să mai intre într-un local public. Dacă aș fi în locul lor, aș încerca totuși să mă gândesc că italienii care bat români pentru că sunt români nu diferă mult la cap de românii violatori. Dar și că, pe de altă parte, e vorba de violuri, nu de furtul unei bucăți de pâine pentru că ești șomer și n-ai ce pune copiilor pe masă. Violul e forma cea mai înaltă de jaf: înseamnă a jefui o ființă omenească de trupul ei. Că majoritatea tâlharilor de trupuri din Italia au cetățenie română este un fapt. El poate avea și o explicație derivând din mentalul colectiv al spațiului carpato-danubian. Pe aici, violul, când nu e dublat de omor, e considerat o semi-infracțiune, tratată cu un amuzament complice: „Hai, dom’le, că i-o fi plăcut și ei!” „Să zică mersi baba!” „Cineva trebuia s-o înceapă și pe gagica aia!”
Citește mai mult în Gândul
