Nu credeam că pot fi traversat de vreun sentiment vizavi de Elena Udrea. Nici măcar de unul iscat de statutul de sex-symbol politic al doamnei ministru. Nu pot spune că o cunosc, deși a fost și dânsa, ca și d-na Ridzi, pe canapeaua mea de „psihanalist“ de la Gândul. Și totuși, ceea ce simt în aceste zile în legătură cu „scandalul Udrea“ e un amestec de indignare cu tristețe, câtă mai am.
Am vorbit adesea despre granița subțire, dar fermă, dintre ziarist și securist. Amândoi vânează informația. Amândoi pot folosi pentru asta „mijloace specifice“ care nu pot fi găsite într-un manual. Diferența esențială este că securistul ascunde informația și o folosește din umbră, în vreme ce ziaristul o obține pentru a o face cunoscută publicului. Și mai e o diferență, care poate fi adusă în discuție în cazul Udrea: Securitatea vâna și omul, ziaristul onest nu are ca țintă decât informația. „Găsiți-i ceva!“ suna ordinul în Onorabila Instituție. Din acel moment, persoana vizată era supusă tirului de întrebări zi și noapte, anchetatorii se schimbau ca hocheiștii, se montau provocări, diversiuni, uneori se jucau adevărate scenete, cu convingerea că până la urmă „ceva iese la iveală“. Securitatea blufa sinistru dintr-o cauză simplă: ignoranța.
Citește mai mult în Gândul
