M-am apucat de meserie în 1997, când de-abia terminasem liceul, încurajat fiind de succesul pe care l-am avut la revista şcolii. Am intrat direct „în paine”: accidente, înecaţi, crime, trafic de droguri... cam astea erau subiectele pe care le acopeream. Mi-a placut la nebunie faptul că nicio zi nu semăna cu precedenta şi eram dispus să muncesc non-stop; ceea ce am şi făcut, ani buni, când, practic, nu mai aveam viaţă personală.
Am început ca reporter la Centrul Informaţional Telegraf-TV Neptun Constanţa. Lucram şi la ziar şi la TV. 2 în 1... până la un moment dat, când am hotărât că mie nu-mi place la ziar. Mă simţeam în largul meu în faţa camerei video şi am zis că trebuie să merg în aceasta direcţie. Între timp am absolvit Facultatea de comunicare şi relaţii publice, dar asta nu m-a determinat să renunţ la jurnalismul de televiziune, ba dimpotrivă.
In 2003, când tocmai debarcaseră americanii la baza militară Mihail Kogălniceanu, în drumul lor spre Irak, am avut şansa să aflu de postul disponibil de corespondent Pro TV la Constanţa. Am sunat, m-au luat. În probe, două săptămâni. După primele trei zile de transmisiuni intensive prin telefon despre mişcările de trupe ale americanilor nu s-a mai pus problema să nu mă angajeze. După prima săptămână am făcut şi prima transmisiune în direct din viaţa mea. De atunci, nu a mai trecut o zi fără live de la Constanţa.
Şi uite aşa, după un an şi ceva de muncă asiduă la malul mării, am fost chemat la Bucureşti, în redacţia-mamă. Impropriu spus. Era la sfârşitul verii 2004 şi în primele două săptămâni nu am stat decât două-trei nopţi în Bucureşti. Încă din prima zi am ajuns la Târgu-Mureş, apoi Iaşi, apoi Bacău şi tot aşa câteva mii de kilometri... Şi astfel mi-am câştigat statutul de corespondent special al Ştirilor PRO TV. Am ajuns să relatez despre evenimente istorice precum tsunamiul din Asia de sud-est din 2004-2005, războaiele din Irak şi Afganistan sau cel mai mare exerciţiu NATO desfăşurat în Insulele Capului Verde în 2006, fuga lui Gregorian Bivolaru în Suedia sau inundaţiile catastrofale din judeţul Timis din 2005.
În 2008 am avut parte de cea mai mare realizare profesională de până acum: premiul international EMMY FOR NEWS, o distincţie pe care şi-o doreşte orice jurnalist de televiziune din lume. Am avut şansa să fac parte din echipa Ştirilor Pro TV care a adus primul astfel de premiu în Europa Centrală şi de Est, unul dintre cele trei reportaje premiate fiind al meu, celelalte două ale colegei mele Paula Herlo, cu care am colaborat excelent. În 2008 am devenit şi prezentator al Ştirilor Pro TV matinale de week-end pentru ca, mai apoi, în 2009, să simt nevoia unei schimbari de direcţie. Am ajuns astfel prezentator de ştiri la Realitatea TV, pentru ca eu iubesc în primul rând ştirile, informaţia pură, nealterată, iar la ora actuală, în România, Realitatea TV dă tonul în materie de ştiri. Sunt dependent de adrenalina directului, iar Realitatea TV, prin natura programelor care difuzează ştirile cand se întâmplă, îmi dă ocazia să fiu în primul rând jurnalist şi nu doar un simplu cititor de prompter.
