Cornel Nistorescu: Despre vinovăție, eroism și prostie

Aproape că mi-e frică să scriu despre subiectul Romoșan. E ca și cum aș da un examen hotărâtor despre prietenul meu. Unul de viață și de moarte. Și pentru mine, și pentru el! Și nici eu, și nici el nu putem ocoli această încercare. Ne știm de 35 de ani!

Era poetul rebel al Clujului. I se spunea micul Rimbaud. Pentru tupeul și ifosele adolescentine îmi venea să-l pocnesc. Pentru poemele sclipitoare, să-l pun să urce pe o piatră de la intrarea în BCU și să le recite. Câțiva ani am și avut câteva dintre poeziile sale tăiate dintr-o revistă și lipite pe peretele din bucătărie. Erau acolo poemele lui Petru Romoșan și ale regretatului Ion Monoran.

Într-o dimineață de ianuarie, la șase dimineața, la colțul restaurantului Coroana din Orăștie ne-am întâlnit pe neașteptate. Amândoi veniserăm cu autobuzele ce coborau de pe văile din jurul Orăștiei.
- Ce faci, Petre?
- Merg la Deva, la Securitate.Vreau să plec din țară!
- Ce zici, mă?
- Ce, ești surd? Mă duc la Securitate, la Deva, să cer pașaport să mă car din țară!
Am făcut pași pe care îi simt și astăzi.

Citește mai mult în Cotidianul