Vin dintr-o cultură rece, robustă, nordică, cu familii uneori indiferente la soarta odraslelor lor, dar, pentru că m-am stabilit în sud, ma străduiesc de ani de zile să înțeleg efuziunea nepotismului. Mă uit, uneori fără să înțeleg prea bine, cum plouă cu nepoți în jurul meu, care țâșnesc din toate tufișurile, și mă gândesc ce carieră grozavă aș fi făcut dacă aveam pe cineva sus care să mă tragă după el, un Băsescu, un Boc, un Geoană, o Zoe Petre.
Boc m-a uluit cu câtă naturalețe voia să-l numească pe finul său, Rareș Niculescu, purtătorul de cuvânt al Guvernului. A avut clujeanul Rareș ghinion, dar iată că locul a fost recuperat de o clujeancă. A venit apoi rândul nepoatei lui Boc, angajată pe un post de consilier, urmată de șoferul personal al premierului, cooptat în echipa de specialiști din Victoriei. Cred că reticența mea la nepotism pornește de la o neînțelegere.
Nepotism înseamnă, de fapt, adopție. Nu angajezi pe cineva pentru că ți-e rudă, ci adopți o rudă. În PD, adopția este o practică veche. PD l-a adoptat pe câinele Vasile, care avea dreptul să participe la conferințele de presă din Modrogan, iar apoi pe câinele de partid Mitică. Acum, partidul o adoptă pe Elena Băsescu, care nu este neapărat fiică de fiică, ci brand de brand.
Citește mai mult în Gardianul
