Asteptam să-l salte din aşternut, dar l-am suspectat degeaba. Tăriceanu era fată mare. Târziu de tot, m-am dumirit că fostului premier i s-a pregătit statutul de ostatic de lux, când liberalilor le va trece prin cap neinspirata idee de a sări la gâtul vreunui pedelist. Ziua aceea a venit cu obositoarea zarvă a cazului Ridzi şi pedeliştii au tăbărât pe Tăriceanu pentru a-l da pe mâna legii. Motivul nici nu contează, să-i zicem – horribile dictu – afacerea Sterling, de concesionare a celor două perimetre petrolifere din Marea Neagră. Dacă iubea dreptatea chiar dacă pierea lumea, clasa noastră politică putea cere oricând procedura de începere a urmăririi penale a fostului premier, pentru deficienţele privind concesionarea perimetrelor. Boc chiar a schiţat în urmă cu câteva luni o jumătate de intenţie de înfiinţare a unei comisii de cercetare în privinţa concesiunii. Dacă nu mă înşală ţinerea de minte, şi atunci, ca şi acum, gestul lui Boc nu ascundea o dorinţă arzătoare de căutare a adevărului, ci tot o profană intenţie de răzbunare pe acei liberali cârtitori, care au călcat în picioare politica fără nicio idee, de redresare a unei economii falimentare, practicată de un guvern în derivă.
