Tudor Arghezi este azi unul dintre autorii canonici ai literaturii române și unul dintre cei mai apreciați scriitori pe care i-a dat vreodată România modernă. Opera sa poetică este relativ bine cunoscută de către publicul larg, chiar și numai pentru faptul că ea se studiază intens în școli. Însă activitatea de publicist a lui Arghezi și relațiile sale cu diversele regimuri ce s-au succedat în România în anii săi de viață rămân necunoscute, deși sunt cel puțin la fel de interesante ca poezia sa.
Ca mulți alții din generația sa, Arghezi a trăit să vadă România implicându-se în Primul Război Mondial, de partea „greșită” în opinia lui, a primit consacrarea în România Mare, și a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separă realizarea aspirațiilor naționale (1918) și instaurarea regimului comunist (1948). Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre aceste regimuri, ducând-o mai bine pe vremea Regelui Carol, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat și marginalizat de comuniști, reabilitat tot de aceștia câțiva ani mai târziu.
Tudor Arghezi – sau, pe numele său adevărat, Ion M. Theodorescu – se naște la București în mai 1880, și debutează în presa literară timpuriu, la doar 16 ani, într-o publicație condusă de Alexandru Macedonski. Utilizează pentru prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899, când publică proză și poezii în Revista Modernă și Viața nouă. Încă de la început, tănârul scriitor s-a simțit atras de poezia modernistă, cu precădere de simbolism. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creație că:
"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."
La 19 ani Arghezi a intrat la mănăstirea Cernica, de unde pleacă patru ani mai târziu. Este ciudat să ni-l imaginăm pe autorul faimoșilor Psalmi ca luând-o serios pe calea călugăriei: să ne amintim versurile psalmilor săi: „Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”
Arghezi, colaboraționistul
Anii 1914-1916 sunt anii în care intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepții păstrării neutralității și germanofilii. Arghezi a ales cea din urmă tabără, fapt ce i-a adus ulterior numeroase prejudicii. Ca și în cazul multora, alegerea poetului n-a fost dictată de o puternică germanofilie cât de frica de Rusia. Ca atare, Arghezi a condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunțat alianța cu Rusia Imperială și, în momenul ocupării țării de trupele germane, a ales să rămână la București. În acele luni, a scris mult în publicațiile filogermane și în cele aflate sub controlul ocupanților. Activitatea sa din acești ani i-a adus un mandat de arestare cu o acuzație și condamnare pentru colaboraționism. A petrecut un an în închisoare împreună cu alți ziariști și scriitori „colaboraționiști”, între care cei mai cunoscuți sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu. Pedeapsa primită fusese de cinci ani de zile, însă lotul ziariștilor a fost grațiat și a ieșit din închisoare după un an de zile.
Deși eliberat, au urmat ani grei pentru Tudor Arghezi, asupra acestuia planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior. Într-o Românie ieșită învingătoare din război după ce alesese partea Antantei, cei care se aflaseră în tabăra cealaltă au fost supuși criticii întregii societăți.
În anii Regelui Ferdinand I, Arghezi a colaborat la diverse publicații, atât ale liberalilor, cât și ale țărăniștilor, evident în momentele în care unul sau celălalt partid se afla la putere. Se pare că Arghezi avea această predispoziție de a se alipi partidei puternice ale momentului. Perioada sa de glorie a venit însă odată cu revenirea în țară a lui Carol al II-lea. Carol a vrut să fie un rege al culturii și i-a reușit; este unul din marile sale merite ce nu-i pot fi contestate. Din această poziție asumată, el „i-a ajutat pe «creatori» și material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.” (Lucian Boia,Capcanele istoriei).
Arghezi, Carlistul
Primul volum de versuri îi apare abia în 1927: Cuvinte potrivite. În 1931 apare celălalt foarte apreciat volum, Flori de mucigai. Critica literară a fost împărțită cu privire la valoarea operei argheziene: generațiile mai în vârstă, tradiționaliștii, i-au denunțat poeziile ca fiind vulgare, imorale. Cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelație. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenți apărători ai creației argheziene. De aceea, a avut și de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deși era cel mai cunoscut și apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne și, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.
Continuarea pe historia.ro
