S-a întâmplat să cunosc de-a lungul ultimelor două decenii câțiva șefi de stat. Nu toți au lăsat asupra mea o impresie puternică. Dar vreo trei sau patru mi-au impus prin calități care ilustrează și azi, pentru mine, demnitatea prezidențială. Nu semănau între ei, dar fiecare dispunea, într-un fel sau altul, de „rețeta” autorității. Pentru niciunul însă, autoritatea nu era o formă de „șefie” vulgară, de ștaif ostășesc. Ea îi învăluia, discret dar convingător, ca o aromă a personalității, ca un efect subînțeles al calității lor omenești. Unul dintre ei a fost Oscar Luigi Scalfaro, președintele Italiei între 1992 și 1999. L-am condus la aeroport la sfârșitul vizitei sale oficiale în România (februarie 1998) și, nu mai știu din ce motiv, am avut, până la urcarea în avion, răgazul unei convorbiri neprogramate, ceva mai lungi decât de obicei.
Luigi Scalfaro avea atunci optzeci de ani și era activ în politică de peste o jumătate de secol. Or ceea ce m-a surprins de la bun început era croiala luminoasă și calmă a discursului și a prezenței sale. Nimic din reflexele totodată iuți și unsuroase ale politicianului de carieră. Necontaminat de frazeologie, suficiență, aplomb carnavalesc, președintele italian era senin, înțelept și simplu. N-am vorbit politică.
Citește mai mult în Adevărul
