Andrei Pleşu: Preşedinţi

S-a întâmplat să cunosc de-a lungul ultimelor două decenii câţiva şefi de stat. Nu toţi au lăsat asupra mea o impresie puternică. Dar vreo trei sau patru mi-au impus prin calităţi care ilustrează şi azi, pentru mine, demnitatea prezidenţială. Nu semănau între ei, dar fiecare dispunea, într-un fel sau altul, de „reţeta” autorităţii. Pentru niciunul însă, autoritatea nu era o formă de „şefie” vulgară, de ştaif ostăşesc. Ea îi învăluia, discret dar convingător, ca o aromă a personalităţii, ca un efect subînţeles al calităţii lor omeneşti. Unul dintre ei a fost Oscar Luigi Scalfaro, preşedintele Italiei între 1992 şi 1999. L-am condus la aeroport la sfârşitul vizitei sale oficiale în România (februarie 1998) şi, nu mai ştiu din ce motiv, am avut, până la urcarea în avion, răgazul unei convorbiri neprogramate, ceva mai lungi decât de obicei.

Luigi Scalfaro avea atunci optzeci de ani şi era activ în politică de peste o jumătate de secol. Or ceea ce m-a surprins de la bun început era croiala luminoasă şi calmă a discursului şi a prezenţei sale. Nimic din reflexele totodată iuţi şi unsuroase ale politicianului de carieră. Necontaminat de frazeologie, suficienţă, aplomb carnavalesc, preşedintele italian era senin, înţelept şi simplu. N-am vorbit politică.

Citeşte mai mult în Adevărul