Cald, destins, umanizat de viața lui politică în loc să fie desfigurat de ea, Luigi Scalfaro era un om întreg. Un om reușit.
S-a întâmplat să cunosc de-a lungul ultimelor două decenii câțiva șefi de stat. Nu toți au lăsat asupra mea o impresie puternică. Dar vreo trei sau patru mi-au impus prin calități care ilustrează și azi, pentru mine, demnitatea prezidențială. Nu semănau între ei, dar fiecare dispunea, într-un fel sau altul, de „rețeta” autorității. Pentru niciunul însă, autoritatea nu era o formă de „șefie” vulgară, de ștaif ostășesc. Ea îi învăluia, discret dar convingător, ca o aromă a personalității, ca un efect subînțeles al calității lor omenești. Unul dintre ei a fost Oscar Luigi Scalfaro, președintele Italiei între 1992 și 1999. L-am condus la aeroport la sfârșitul vizitei sale oficiale în România (februarie 1998) și, nu mai știu din ce motiv, am avut, până la urcarea în avion, răgazul unei convorbiri neprogramate, ceva mai lungi decât de obicei.
