Magdalena Boiangiu, Lena, a fost, încă din zorii «Dilemei», un reper inconturnabil al redacției noastre, o prezență dătătoare de profil și culoare.
M agdalena Boiangiu nu era un personaj confortabil. E exact ceea ce m-a cucerit, de la început, în felul ei de a fi. Puteai fi sigur, clipă de clipă, că îți va spune fără menajamente tot ce crede, că nu va fenta sinceritatea de dragul unei politeți convenționale. Putea fi dură, putea fi imprevizibilă în radicalitatea opiniilor ei, și asta pentru că refuza să fie „precaută“, convenabilă, fad prevenitoare. De aceea, mi s-a întâmplat de multe ori să-i cer sfatul: puteam fi sigur că nu îmi va spune ceea ce vreau să aud, ci ceea ce socotea că trebuie să aud. Rigoarea ei nu era, totuși, lipsită nici de finețe analitică, nici de cordialitate. Dar excludea orice formă de complezență, de abilitate acomodantă. Uneori, comportamentul ei exprima un tip de sensibilitate care semăna a susceptibilitate excesivă sau a exigență nemiloasă. Dar pentru privirea atentă, dincolo de forma uneori abruptă, se întrevedeau vulnerabilitate, delicatețe și un mod inimitabil de a lua lucrurile în serios. Și anume tocmai acele lucruri pe care mulți le tratează, de regulă, drept neesențiale.
Citește mai mult în Adevărul
