Când iese, improvizatorul devine erou național. Când nu iese, e jale: improvizatorul intră în rolul acarului Păun.
Este bine să poți improviza: să poți încropi, pe nepregătite, un discurs adecvat, să te joci cu o temă muzicală, să oferi, din ce ai la îndemână, o masă pasabilă musafirilor neanunțați, să găsești soluții de avarie pentru o defecțiune neprevăzută, pe scurt, să te descurci onorabil în situații de criză, să faci față unor împrejurări neașteptate. Se zice că românii sunt buni improvizatori. De la lăutari până la medici și ingineri, specialiștii autohtoni au, în această privință, o adevărată tradiție: știu să fenteze precaritatea, să însăileze, să găsească ocolișuri și simulacre salvatoare, cu alte cuvinte să facă din rahat bici.
Când, înainte de 1989, un mare chirurg din străinătate a vizitat o clinică românească, omul a fost cutremurat de condițiile de lucru ale gazdelor. Medicii noștri erau pregătiți pentru orice: găseau soluții (provizorii) pentru întreruperea curentului în sala de operații, pentru lipsa instrumentarului potrivit, pentru penurie și haos. Absența tehnologiei sofisticate se rezolva, ca să zicem așa, la nivel de șurubelniță. Și totuși, „producția“ mergea înainte, pe bază de strictă ingeniozitate.
Citește mai mult în Adevărul
