În ultimii ani am remarcat, nu de puține ori, faptul că, indiferent de natura problemelor, demnitarii din vârfurile unor ministere refuză cu încăpățânare orice dialog, fie cu partenerii sociali, fie cu presa. Din partea noastră, ne-am cam săturat să mai formulăm întrebări puerile, de genul “de ce nu răspunde nimeni?” sau “din ce cauză?”, deoarece ele devin retorice încă din start și fără speranța vreunui răspuns pertinent. În această perioadă, lipsa de comunicare, în sensul unei poziții oficiale de informare, dezbatere sau consultare, a devenit sinonimă cu embargoul, impus de sus în jos, de la stanga la dreapta sau invers.
Toate semnalele ziariștilor în această privință au fost neglijate, apoi date uitării, la modul că nu s-a întâmplat nimic, chiar dacă unii tovarăși fac totul ca apa Dâmboviței să curgă de jos în sus. Iată un exemplu jurnalistic. Dacă un pezevenghi de ziarist solicită o lămurire la o problemă legată de învățământul universitar, nu are cu cine vorbi: secretar de stat pe domeniu nu există, consilierul de specialitate nu răspunde la telefon, directorii din departament se ascund în spatele voluptuoaselor secretare, trecute demult de epoca “virginității pure”, iar consilierul de imagine își manifesta personalitatea prin bunăvoința de carnaval și frică iepurească.
Citește mai mult în Gardianul
