Ion și Maria se jucau de-a dihania cu două spinări (“Othello”, Shakespeare), în șopronul din fundul curții. La un moment dat, Maria începe să țipe: “Ioane, Ioane! E o goangă pe perete!” La care Ion, imperturbabil, zice: “Și ce-ai vrea, fă, să fie? Un Rembrandt?”
Așa și Emil Boc. Mergea cu Berceanu să viziteze una din asfaltările neterminabile, când îl apucă pandaliile că sunt gunoaie pe marginea drumului. Extraordinar: deci în halul ăsta au adus țăranii din mediul rural adevăratele grădini englezești care creșteau pe lângă șanț! Bă, cum am lăsat eu țara când eram cetățean de rând, și cum o găsesc când sunt premier.
Și iată că, în plin uragan financiar, gata să ușureze bugetul aruncând echipajul peste bord cu începere de la 1 septembrie, Boc săvârșește călătoria la Ploiești strigând după Garda de Mediu și ministerul ei să vină cu chitanțierele, să ne rupă-n amenzi. “Nici criza, nici sărăcia, nimic altceva nu poate constitui argument să lăsăm în urma noastră atâta mizerie”, a spus Emil Boc. Eu aș zice chiar că, din contră: când îți vâjâie ratele pe la urechi, când patronul ia firma la ochi să vadă pe cine mai șomerizează, e chiar indicat să te apleci după un chiștoc, că poate îl nimeresc pe ăla din spatele tău.
Citește mai mult în Gândul.
