Ion şi Maria se jucau de-a dihania cu două spinări (“Othello”, Shakespeare), în şopronul din fundul curţii. La un moment dat, Maria începe să ţipe: “Ioane, Ioane! E o goangă pe perete!” La care Ion, imperturbabil, zice: “Şi ce-ai vrea, fă, să fie? Un Rembrandt?”
Aşa şi Emil Boc. Mergea cu Berceanu să viziteze una din asfaltările neterminabile, când îl apucă pandaliile că sunt gunoaie pe marginea drumului. Extraordinar: deci în halul ăsta au adus ţăranii din mediul rural adevăratele grădini englezeşti care creşteau pe lângă şanţ! Bă, cum am lăsat eu ţara când eram cetăţean de rând, şi cum o găsesc când sunt premier.
Şi iată că, în plin uragan financiar, gata să uşureze bugetul aruncând echipajul peste bord cu începere de la 1 septembrie, Boc săvârşeşte călătoria la Ploieşti strigând după Garda de Mediu şi ministerul ei să vină cu chitanţierele, să ne rupă-n amenzi. “Nici criza, nici sărăcia, nimic altceva nu poate constitui argument să lăsăm în urma noastră atâta mizerie”, a spus Emil Boc. Eu aş zice chiar că, din contră: când îţi vâjâie ratele pe la urechi, când patronul ia firma la ochi să vadă pe cine mai şomerizează, e chiar indicat să te apleci după un chiştoc, că poate îl nimeresc pe ăla din spatele tău.
