Din apele retrase ale fostului lac de acumulare a răsărit o pădure tânără, un nou ecosistem care se întinde pe zeci de kilometri pătrați, readucând la suprafață fragmente dintr-un trecut uitat.
În apropierea satului Malokaterînivka, în sudul regiunii Zaporojie, privirea se oprește asupra unei întinderi de sălcii tinere, ape liniștite și vegetație spontană, care a cucerit pământul reîntors la suprafață. Însă această renaștere naturală ascunde o amenințare nevăzută: solul și apele pot fi contaminate cu substanțe toxice rămase în urma barajului distrus și a anilor de activitate industrială.
O pădure cu rădăcini istorice
Pentru Valeriî Babko, profesor de istorie pensionar și fost militar, zona are o semnificație profundă. „Aceasta este Velîkîi Luh – Lunca Mare”, spune el privind întinderea verde de pe o stâncă a insulei Hortîția. „Este un loc cu o puternică încărcătură istorică și culturală, menționat în poveștile cazacilor zaporojeni. Aici odinioară galopau liberi, prin păduri dese și sălbatice.”
Această lume a fost însă ștearsă de pe hartă în 1956, când autoritățile sovietice au finalizat construcția barajului și a centralei hidroelectrice Kahovka. Întreaga regiune a fost inundată, iar biodiversitatea locală – precum și memoria peisajului – s-au pierdut sub ape.
O renaștere naturală, dar riscantă
După prăbușirea barajului în 2022, nivelul apei a scăzut drastic, lăsând în urmă sedimente fertile. În acest teren expus, natura s-a instalat rapid. Biologii vorbesc despre o regenerare ecologică spectaculoasă, cu o biodiversitate care revine treptat, chiar și în lipsa intervenției umane.
Dar specialiștii avertizează: acest peisaj miraculos poate ascunde o bombă ecologică cu ceas. Solul din fostul lac de acumulare ar putea fi contaminat cu metale grele, hidrocarburi și alte substanțe periculoase provenite de la centrale industriale și de la instalațiile hidrotehnice vechi. Apele stagnante pot de asemenea favoriza proliferarea bacteriilor sau concentrarea toxinelor.
Reîntoarcerea la suprafață a Velîkîi Luh stârnește emoție în rândul locuitorilor și al istoricilor. Pentru unii, este o șansă rară de a revedea o zonă legendară, cu o identitate profund ucraineană. Pentru alții, este o provocare de mediu care necesită monitorizare atentă și intervenții prudente.
Viitorul noii păduri rămâne incert. Războiul continuă să afecteze regiunea, iar autoritățile au alte priorități urgente. Între timp, natura își urmează cursul – și reamintește, în mod paradoxal, că viața poate renaște chiar și din ruinele unui conflict devastator.
