În martie 1975, formația Phoenix ajungea la Galați, o etapă a turneului național în care erau promovate și câteva piese de pe albumul aflat în pregătire, „Cantofabule”. La finalul concertului, în culise, Nicolae Covaci poartă o conversație cu un student de 22 de ani, Cornel Stranschi, care înregistrează totul pe casetă, cu intenția de a difuza fragmente la clubul de audiții muzicale Atheneum al Casei de Cultură a Studenților din Centrul Universitar Galați, alături de piese de pe viitorul disc al formației.
„Mi-a spus că are la el banda cu varianta finală a albumului Cantofabule. A adăugat că, dacă mă interesează, pot veni a doua zi dimineață, pe la 9 dimineață, la ei la hotel - erau cazați la fostul hotel „Turist”, să fac o copie. M-a atenționat să nu întârzii, deoarece, imediat după prânz, urmau să se îmbarce în autocar și să plece mai departe. A adăugat că musai să vin cu două magnetofoane, ei neavând vreunul cu ei, în turneu. Era o problemă dificil de rezolvat pe parcursul nopții. Unul aveam, al meu, al doilea l-am luat de la Casa de Cultură, fără aprobare (era pe inventarul meu, dar ar fi trebuit să fac referat și acesta să fie aprobat de conducere)”, a rememorat Cornel Stranschi pentru Realitatea.net.
Din perspectivă documentară, interviul sui generis cu Nicu Covaci are o valoare aparte, pentru că, în absența constrângerilor impuse de un cadru oficial, artistul vorbește pe șleau despre problemele tot mai mari cu care se confrunta: interdicția tacită ca Phoenix să concerteze în țări străine, șicanele factorilor de decizie din domeniul culturii, relația frustrantă cu Electrecord, dar și nemulțumirea la adresa propriului public. Este una dintre puținele mărturii sonore nealterate prin filtrul autocenzurii și cenzurii propriu-zise, din care putem înțelege mai bine de ce Covaci avea să părăsească România peste un an.
Nota: Prima parte a discuției înregistrate dintre Covaci și Stranschi este axată pe teme muzicale, se vorbește despre emanciparea stilistică a formației și despre diverse proiecte de viitor și poate fi urmărită AICI (text ) sau AICI (audio). În continuare sunt prezentate doar pasajele în care Nicu Covaci își exprimă diversele dezamăgiri.
Electrecord și ARIA, piedici în calea succesului
Liderul Phoenix era evident nemulțumit de cele 2 instituții de care depindea succesul formației: casa de discuri Electrecord și ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic). Ca orice alte instituții ale statului comunist, cele 2 dețineau monopol pe domeniile respective și erau sub controlul structurilor de partid, dar și al Securității.
C. Stranschi: Aveţi cumva în proiect nişte turnee în străinătate, nişte participări la festivaluri, ştiu că aţi participat la Sopot, dacă nu mă înşel anul trecut sau acum doi ani, când s-a întâmplat necazul cu Kappl Iosif şi a fost un semieşec ca să spunem aşa… Aveţi în proiect ceva turnee?
N. Covaci: ....depinde foarte mult de ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic), ori ARIA nu ne propune pentru nicio ţară având în vedere că riscă să se facă de râs în momentul în care iscăleşte un contract şi noi neputând ieşi fiindcă nu ne ies paşapoartele şi asta este o situaţie generală.
C. Stranschi: Mă ierţi că te întrerup, nu am înţeles un cuvânt... ARIA se face de râs?
N. Covaci: Da, într-adevăr, ARIA se face de râs, contractând diferiţi instrumentişti sau formaţii şi pe urmă aceştia nesosind la locul convenit sau într-o formulă total schimbată. (...) Am avut o serie de contracte pentru străinătate, nu a ieşit paşaportul ba lui Calboreanu, ba mie, ba lui Kappl, ba lui nuştiucine, ori noi nu am vrut să luăm în formaţie oameni impuşi, aşa că am preferat să stăm acasă şi de atunci nici nu ne mai facem planuri să ieşim afară.
CONTEXT: Pentru aprobarea deplasărilor în străinătate ale artiștilor, ARIA trimitea solicitări către Ministerul de Interne/Securitate, iar acestea verificau dacă persoanele respective „ridică probleme”: membri ai familiei cu afilieri politice în regimurile anterioare comunismului, rude în țări capitaliste, comportament ostil, comentarii nefavorabile regimului, suspiciuni privind intenția de a nu mai reveni în România, etc. Formaţia Phoenix a primit două aprobări și a reprezentat România la Festivalul "Lira de Aur" de la Bratislava, în mai 1973, iar apoi la "Festivalul Discului" de la Sopot (Polonia), în octombrie 1973. Din relatările mai târzii ale lui Covaci, Calboreanu nu a primit pașaport pentru deplasarea în Cehoslovacia.
În relația cu Electrecord, Covaci părea nemulțumit de stilul rigid al casei de discuri, care lucra după principiile economie planificate. „Trebuie să ne apucăm să lucrăm dacă vrem ca anul viitor să mai iasă un disc, pentru că Electrecordul doar un disc pe an este în stare să scoată şi trebuie să avem pregătită muzica din timp....”
Colaborarea cu cinematografia: „Satisfacţii profesionale n-am avut, materiale nici atât”
Liderul Phoenix era dezamăgit și de colaborarea cu industria cinematografică, în ciuda unor succese notabile de imagine, precum apariția trupei în filmul „Canarul și viscolul” sau includerea pieselor Phoenix pe coloana sonoră a mai multor producții.
C. Stranschi: Aţi colaborat şi cu Studioul Cinematografic, aţi participat la câteva filme, la Canarul şi viscolul, şi de curând la Agentul straniu. Ce părere aveţi de colaborarea cu Studioul Cinematografic?
N. Covaci: ...nu ne-a dat niciun fel de satisfacţie… La Canarul şi viscolul, după ce cunoscuta piesă — fără să am falsă modestie — a fost o piesă cunoscută de-atunci de public, domnul inginer de sunet Dan Ionescu, mi se pare, a pretins că este compoziţia dânsului. La un interviu acordat revistei Cinema, se lăuda cât de inspirat a fost când a compus nu ştiu ce versuri... La Agentul straniu, domnul Deda iscăleşte toată muzica, deşi o parte din muzică iarăşi ne aparţine nouă. La Nemuritorii, deşi în film nu este decât o singură intervenţie, acea tăietură din Mihai Viteazul cu muzică de Olah, iar restul fiind muzica noastră, totuşi muzica este iscălită Tiberiu Olah şi Covaci Nicolae. Cu litere mai mici… (...) Deci satisfacţii profesionale n-am avut, materiale nici atât.
Scandalul posterului din Flacăra: Mentalități învechite, public needucat, "umbrela" Păunescu
În paralel cu Phoenix, un alt fenomen legat de cultura tinerilor căpăta amploare la mijlocul anilor ’70: Cenaclul Flacăra, coordonat de poetul și gazetarul Adrian Păunescu, redactor-șef al publicației cu același nume. „Toată lumea (...) spunea că ce curajoși sunt! Dar erau pentru că aveau voie! Deci una e să nu ai voie, dar alta e să ai voie de la poliție să-ți faci treaba! (...) Adrian Păunescu a avut grijă să-și asigure spatele. Era prieten cu doi dintre secretarii foarte bine ancorați – unul era Ștefan Andrei – și i-au luat apărarea mereu”, relata într-un interviu pentru Redescoperă istoria Mircea Bunea, fost redactor la Flacăra.
În anii de început ai Cenaclului, Păunescu l-a convins pe Covaci să participe cu Phoenix la primele mari concerte, pentru a profita atât de faima formației, cât și de instalația de sunet și lumini. În schimb, Covaci a beneficiat oarecum de influența pe care o avea bardul asupra oficialilor din cultură, după cum el însuși povestește în autobiografia "Phoenix, însă eu". Pentru a semnala faptul că formația era sub protecția sa, Păunescu aproba publicarea unor ample articole favorabile, majoritatea semnate de George Stanca. Un moment culminant este posterul dublu apărut într-un număr din 1973 al revistei, primul afiș de tip centerfold cu o formație rock în presa din România.
C. Stranschi: Apropo de (…) părul vostru: este imposibil să nu fi auzit de scandalul cu posterul din Flacăra. De ce nu ați luat atitudine?
N. Covaci: Cine să ia atitudine și împotriva cui?
C. Stranschi: Să răspundeți acuzațiilor care vi s-au adus, acuzații cu totul și cu totul neîndreptățite.
N. Covaci: Acuzația venită din partea unei eleve... mi se pare...
C. Stranschi: Nu, acuzația a venit de la un tip, Cocoi, de la CNSCA (Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă – n.r.)
N. Covaci: Reprezintă mentalitatea învechită a marii majorități a publicului din țară. Sunt chiar foarte puțini tineri care să ne accepte așa, deși mulți ne aplaudă în concerte. Când ne văd pe stradă, ne huiduie. Și ne-am obișnuit cu acest lucru, înțelegând că nu se poate face schimbare de la o zi la alta. Ca acești oameni să înțeleagă că sub acest păr nu se ascunde nimic rău sau periculos, deși probabil nici nu-i preocupă ce se ascunde. Ar trebui să fie în contact, ar trebui să vadă, ar trebui să citească, ar trebui să se cultive, ceea ce nu se preocupă nici dânșii, nici cei care îi educă. Eventual îi încurajează la acte de huliganism împotriva celor care poartă păr (…ul lung – n.r.) și au totuși ceva în cap.
O viziune diferită: George Stanca despre Phoenix
Cam in aceeași perioadă în care Nicu Covaci se plângea de propriul public, bunul său prieten George Stanca, redactor la Flacăra, prezenta într-un mod oarecum diferit concertele Phoenix.
„În muzica pop, lucrurile se schimbă, întrucât însăși expunerea unei piese este un act colectiv — nu rare sunt situațiile când o formație lipsită de substanță abuzează de efecte scenice și acustice menite să transmită sălii o excitație audio-vizuală pseudoartistică, adresată îndeosebi instinctelor primare. Phoenix!, ar exclama, poate, unii, căzând în greșeală. Nu, reacțiile la muzica phoenicșilor sunt de altă natură, ele provenind mai ales din recunoașterea de către public a temelor vivace din folclorul nostru. Că la spectacolele Phoenix — și nu numai ale lor — o parte a publicului se manifestă în dezacord cu spiritul muzicii, asta este altceva. Mai sunt, din păcate, unii tineri care cred că la un spectacol pop este normal să... fluieri și să-ți fluturi în aer cămașa. Mare e grădina omenească”.
Odiseea „interviului pierdut”: de pe casetă pe bandă, apoi mp3
Cornel Stranschi a relatat pentru Realitatea.net istoria „interviului pierdut”, oferind astfel o incursiune surprinzătoare în culisele perioadei de glorie Phoenix.
„Înregistrarea am făcut-o pe o casetă amărășteană. Am transferat-o apoi pe bandă de magnetofon (și) a rămas așa vreo douăzeci și ceva de ani. În a doua jumătate a anilor ’90 am făcut rost de un soft pentru conversia în mp3.
Am început să salvez ce se mai putea de pe vechile benzi. Am găsit interviurile pe un capăt de bandă și le-am convertit în mp3. A fost o șansă... alte benzi erau în stare avansată de demagnetizare.
Au rămas așa, neatinse, în mini-arhiva personală până acum vreo doi ani, când, într-o discuție în cercul nostru de old-boys împătimiți de blues-rock-prog-jazz, am pomenit de ea într-un anumit context. Unul dintre ei, Radu Lupașcu (cronicar muzical, redactor-șef Arta Sunetelor) a vrut nu numai s-o asculte, ci și să o folosească. Bineînțeles, mi-am dat acceptul. A mai trecut un an și Radu a fost contactat de Alexandru Deneș sau Costel Postolache. Se căuta orice material audio sau publicat legat de Nicu Covaci și l-au întrebat dacă poate ajuta cu ceva. Așa a ajuns interviul în volumul Nicolae Covaci. Phoenix. 62 interviuri (apărut la finele anului 2024).”
Epilog
La finalul anului 1975, Phoenix lansează „Cantofabule”, primul dublu album pop-rock din România și recunoscut, în general, drept cea mai importantă realizare a rock-ului autohton. În 1976, Nicolae Covaci părăsește România printr-o căsătorie aranjată cu o cetățeană olandeză, dar revine în 1977, aducând ajutoare pentru sinistrații afectați de devastatorul cutremur din 4 martie. La scurt timp, profitând de faptul că i s-a permis să-și ia aparatura de sunet, reușește să scoată din țară majoritatea membrilor formației Phoenix, ascunși în boxe.
În Germania, Phoenix are o activitate muzicală sporadică, fără a reuși să-și reconstruiască impresionanta carieră pe care o avusese în România. După 1990, formația revine pe scena autohtonă în diverse formule, toate sub conducerea lui Covaci.
Nicu Covaci - Phoenix, batjocorit pentru a primi PENSIE: Uniunea Compozitorilor m-a chemat să dau
Muzicianul s-a stins din viață în august 2024, la vârsta de 77 de ani, în urma unei tumori cerebrale.
Nicu Covaci, omagiat în orașul natal. Legendarul lider Phoenix a murit în ajunul Zilei Timișoarei
Formația Phoenix, cu care s-a identificat, este considerată cea mai valoroasă și influentă trupă din istoria rock-ului românesc.
