În România, nu există proceduri clare prin care autoritățile să poată fi obligate să se implice în îngrijirea bătrânilor. Noi tratăm bătrânețea politic, ne interesează doar cetățenii din segmentul care merge la vot. Lor trebuie să le promiți creșteri de pensii, facilității de transport, în general măsuri de stânga. Pe scurt, măsuri care să le câștige votul, nimic care să schimbe cu adevărat calitatea vieții vârstnicilor.
Acum, în 2020, sunt oameni care mor singuri în casă. Sunt oameni care se chinuiesc imobilizați, neștiuți de nimeni, mai ales în orașele mari. În spatele acestei realități tragice, se află un stat impotent la capitolul asistență socială, mai ales în cazul vârstnicilor.
Fostele azile de bătrâni, numite acum centre pentru vârstnici, se zbat între subfinanțare și o solicitare din ce în ce mai mare. Bisericile fac și ele ce pot, au înființat astfel de așezăminte, dar nu pot suplini efortul pe care ar trebui să-l facă autoritățile locale. Dacă la stat, din perspectiva îngrijirilor și a personalului calificat, lucrurile s-au ameliorat în ultimii ani, în centrele private domnesc amatorismul și incompetența, întreținute de indolența autorităților, care se limitează la controale formale ori numai la sesizări.
Un guvern liberal, care declară că susține privatizarea, are prilejul de a genera investiții capabile să deservească populația bătrână. E nevoie de centre rezidențiale pentru vârstnici, europene. În România zilelor noastre, un azil cu camere în care au fost instalate două paturi înseamnă deja condiții de lux. Nimeni nu se sinchisește că vârstnicul trebuie să aibă posibilitatea de a sta singur într-o cameră, să și-o personalizeze cu câteva amintiri, lucruri la care ține. Este inuman să-i refuzi dreptul de a păstra măcar un dram din viața și tinerețea sa.
Am văzut în străinătate centre rezidențiale elegante, luminoase, cu locuri de socializare și plimbare, care nu erau rezervate doar milionarilor, ci oamenilor obișnuiți, care au muncit o viață.
Dacă vorbim despre bătrânii dependenți, care nu se mai pot descurca fără ajutor, lucrurile stau și mai rău. Vechile unități medico-sociale au fost desființate după ʼ90 de niște minți sclipitoare. Locul lor a fost luat de centrele de asistență, care acoperă mai puțin de 10% din necesarul național. În plus, pentru un vârstnic fără surse de câștig sau o familie care să-l ajute, chiar în cazul fericit în care găsește un loc, este imposibil să-și acopere, cu un venit minim, tratamentele medicale suplimentare.
Ar trebui ca îngrijirile sociale la domiciliu să fie soluția care rezolvă o parte din probleme. Însă ele nu numai că sunt subdimensionate, ci în unele județe chiar nu există niciun leu prevăzut pentru această categorie de servicii.
Traversăm un fenomen generalizat al deficitelor în această țară. O epidemie a neputințelor. În cazul bătrânilor, o povară pe care mulți o duc, umiliți de societate, până la capăt, fără să se mai plângă, uitând că au drepturi.
