Nu este o metaforă politică. Este cel mai grav conflict armat direct dintre cele două state de la crearea Pakistanului, în 1947.
Criza nu a început joi noapte
Pentru a înțelege ce se întâmplă acum, trebuie să ignorăm tentația de a trata evenimentele izolat. Această escaladare are o cronologie clară și o logică internă care o face, în retrospectivă, aproape inevitabilă.
Pe 6 februarie 2026, un sinucigaș a detonat explozibili în timpul rugăciunii de vineri la o moschee șiită din Islamabad, ucigând cel puțin 36 de credincioși și rănind 170. Atacul a fost revendicat de Statul Islamic Khorasan (ISKP). Câteva zile mai târziu, un vehicul capcană a ramas un post de securitate în districtul Bajaur din Khyber Pakhtunkhwa, ucigând 11 soldați și un copil. Agresorul, conform autorităților pakistaneze, era cetățean afgan.
Armata pakistaneză a avertizat explicit că nu va mai „exercita nicio reținere.” Și nu a făcut-o. În noaptea de 21-22 februarie, Forțele Aeriene Pakistaneze au executat lovituri aeriene în provinciile afgane Nangarhar, Paktika și Khost, vizând ceea ce Islamabadul a descris drept „șapte tabere și ascunzători” ale Tehreek-e-Taliban Pakistan (TTP) și ale afiliaților săi. Potrivit Misiunii ONU în Afganistan (UNAMA), loviturile au ucis cel puțin 13 civili în districtul Behsud din Nangarhar și au rănit alți șapte — femei și copii printre ei. O familie din satul Girdi Kas a pierdut 18 din 23 de membri. O singură familie.
Kabulul a convocat ambasadorul pakistanez și a promis un răspuns „măsurat și adecvat.” Joi seara, acel răspuns a sosit.
TTP — nodul gordian pe care nimeni nu îl poate tăia
La miezul acestui conflict se află o entitate pe care nicio capitală nu pare capabilă sau dispusă să o neutralizeze: Tehreek-e-Taliban Pakistan, grupare jihadistă fondată în 2007, distinctă de Taliban-ul afgan dar conectată cu acesta prin rețele ideologice, sociale și lingvistice profunde. Pakistanul acuză Kabulul că oferă TTP sanctuar pe teritoriu afgan. Kabulul neagă.
Ambele poziții conțin un sâmbure de adevăr. Pearl Pandya, analist senior pentru Asia de Sud la Armed Conflict Location & Event Data (ACLED), a explicat pentru Al Jazeera că „granița poroasă cu Afganistanul oferă luptătorilor un refugiu sigur față de presiunea militară.” Dar, a adăugat ea, „Taliban-ul afgan pare indispus să acționeze serios împotriva TTP, parțial din cauza afinităților anterioare dintre cele două grupuri, dar și din teama că militanții TTP ar putea defecta către rivalul său principal, Statul Islamic Khorasan Province.” Cu alte cuvinte, Kabulul este prins într-o dilemă securitară proprie: dacă suprimă TTP, riscă să întărească ISKP — un dușman mai periculos pentru Taliban decât pentru Pakistan.
Datele ACLED confirmă amploarea problemei: 2025 a fost cel mai violent an din ultimul deceniu în ceea ce privește incidentele TTP pe teritoriul pakistanez, cu peste 1.000 de episoade violente înregistrate. Iar 2026 pare să urmeze același trend sau chiar să îl depășească.
Operațiunea Ghazab Lil Haqq și logica escaladei simetrice
Pakistanul a denumit ofensiva actuală Operațiunea Ghazab Lil Haqq — „Mânia pentru Adevăr” — și a lansat-o ca răspuns la contraofensiva talibanilor de joi. Este al șaptelea atac aerian pakistanez în Afganistan de la revenirea talibanilor la putere în august 2021.
Logica din spatele acestei operațiuni este comprehensibilă, dar strategic discutabilă. Abdul Basit, cercetător la International Centre for Political Violence and Terrorism Research din Singapore, a avertizat direct: „Cu cât va lovi Pakistanul mai mult în Afganistan, cu atât Kabulul și TTP se vor apropia mai mult.” Este un paradox clasic al contra-terorismului prin forță: fiecare lovitură care ratează combatanții și ucide civili generează noi recruți și întărește coeziunea adversarului.
Cifrele vehiculate de cele două părți sunt ireconciliabile, ceea ce este el însuși revelator. Pakistanul revendică uciderea a 133 de luptători talibani și distrugerea a numeroase posturi militare. Afganii raportează opt soldați uciși și 11 răniți — și susțin că au capturat 13 până la 19 posturi pakistaneze, ucigând 55 de soldați. CNN nu a putut verifica independent niciuna din aceste cifre. Ministrul pakistanez al Apărării a admis pierderi, citând doi morți și trei răniți — o cifră pe care Kabulul o consideră o ficțiune.
Linia Durand — o rană colonială de 133 de ani
Orice analiză a acestui conflict care ignoră dimensiunea istorică este incompletă. Linia Durand nu este o frontieră oarecare. Ea a fost trasată în 1893 de diplomatul britanic Mortimer Durand și emitul afgan Abdur Rahman Khan, bisecând teritoriul etnic paștun pentru a delimita sferele de influență ale Imperiului Britanic și ale Afganistanului. Nicio guvernare afgană ulterioară nu a recunoscut-o ca frontieră permanentă. Când Pakistanul a aderat la ONU în 1947, Afganistanul a fost singurul stat care a votat împotrivă.
Talibanii, deși pragmatici în multe privințe, moștenesc această poziție istorică. Purtătorul lor de cuvânt, Zabihullah Mujahid, a descris loviturile de joi ca reacție la „repetate provocări și violări ale cercurilor militare pakistaneze” de-a lungul Liniei Durand — o formulare deliberată care refuză să numească acea linie frontieră legitimă. Construcția gardului pakistanez de-a lungul acesteia, începută în 2017, a generat tensiuni crescânde, cu posturi militare disputate și comunități paștune despărțite de sârmă ghimpată.
Dimensiunea regională: India, China și un Pakistan cu două fronturi
Poate cel mai îngrijorător aspect al crizei actuale este că Pakistanul se confruntă simultan cu două fronturi active. La est, tensiunile cu India rămân cronice după atacul din Kashmir și operațiunea militară indiană Sindoor din 2025. La vest, frontiera afgană este acum în flăcări.
India nu a ratat momentul geopolitic. Ministerul Afacerilor Externe de la New Delhi a condamnat loviturile pakistaneze în termeni duri: „India condamnă ferm loviturile aeriene ale Pakistanului pe teritoriul afgan care au dus la victime civile, inclusiv femei și copii, în luna sfântă a Ramadanului.” India sprijină suveranitatea și integritatea teritorială a Afganistanului — o poziție care, în contextul actual, înseamnă implicit alinierea cu Taliban împotriva Pakistanului. Ministrul pakistanez al Apărării Asif a mers mai departe, acuzând India că „a penetrat conducerea talibanilor” și că Kabulul a devenit „o colonie a Indiei” — acuzații pe care nu le-a susținut cu dovezi publice, dar care reflectă paranoia strategică de la Islamabad.
Fahad Nabeel, directorul consultanței Geopolitical Insights din Islamabad, a formulat dilema pakistaneză cu precizie chirurgicală pentru Al Jazeera: „Pakistanul nu-și poate permite să angajeze simultan ambele frontiere — cu Afganistanul și cu India — într-un moment în care perspectivele unui conflict militar între SUA și Iran cresc pe zi ce trece.”
China, cu investiții masive în Pakistan prin Coridorul Economic China-Pakistan (CPEC), monitorizează situația cu îngrijorare. Iranul și Rusia au propriile mize în stabilitatea afgană. Un Pakistan destabilizat simultan la ambele frontiere este un scenariu pe care niciun actor regional major nu îl dorește — dar pe care logica escaladei îl poate produce independent de voința cuiva.
Armistițiul mediat de Qatar — victimă colaterală
În octombrie 2025, după zece zile de confruntări frontaliere soldate cu peste 70 de morți de ambele parts, Qatar a mediat un armistițiu fragil. El a rezistat câteva luni. Secretarul General al ONU, António Guterres, a cerut vineri ambelor parts să protejeze civilii și să rezolve disputele pe cale diplomatică. Un apel pe care niciunul dintre beligeranți nu pare dispus să îl asculte.
Analistul Abdullah Khan din Islamabad a sintetizat situația pentru NPR: loviturile pakistaneze „sugerează că medierea Qatarului, a Turciei și chiar a Arabiei Saudite au eșuat în a rezolva tensiunile.” Mesajul este că instrumentele diplomatice disponibile regional au ajuns la limita eficienței lor.
Ce urmează
Există trei scenarii posibile în săptămânile imediat următoare.
Primul este de-escaladarea prin intermediari. China, Turcia sau Arabia Saudită reușesc să convingă ambele parts să revină la masa negocierilor, probabil cu concesii pakistaneze privind redeschiderea punctelor de trecere a frontierei și reluarea comerțului bilateral — măsuri pe care experții le recomandă de luni de zile. Probabilitate: moderată, dar în scădere odată cu escaladarea retorică.
Al doilea scenariu este conflictul limitat controlat. Ambele parts continuă schimburile militare de intensitate medie, fără a depăși pragul unui război total, fiecare demonstrând fermitate propriei audiențe interne. Este scenariul cel mai probabil pe termen scurt — și cel mai periculos pe termen lung, deoarece normalizează atacurile aeriene ca instrument de politică externă.
Al treilea scenariu este escaladarea necontrolată. Pakistanul lovește Kabul sau Kandahar în mod susținut; talibanilor li se alătură facțiuni TTP într-un atac de amploare pe teritoriu pakistanez; India și Iranul sunt atrași în conflict prin dinamici proxy. Acesta este scenariul pe care toți actorii regionali spun că îl evită — și pe care istoria Liniei Durand îl face imposibil de exclus.
Ceea ce se petrece astăzi pe Linia Durand nu este un incident de frontieră. Este deznodământul logic al a trei decenii de politici eșuate: eșecul Pakistanului de a construi o relație funcțională cu orice guvernare afgană, eșecul talibanilor de a onora angajamentele Acordului Doha privind folosirea solului afgan pentru atacuri externe, eșecul comunității internaționale de a construi un mecanism de securitate regional credibil după retragerea NATO din 2021.
Un stat cu arme nucleare — Pakistanul — se află acum în „război deschis” cu un vecin condus de un regim care nu recunoaște frontiera comună. Această combinație nu are precedent modern. Iar declarația ministrului pakistanez al Apărării nu este retorică — este o descriere a realității de pe teren.
