O echipă de cercetători de la Centrul de Cercetare a Faunei Sălbatice din cadrul Universității din Kyoto, condusă de Yume Okamoto, a făcut pași importanți în înțelegerea mecanismului torsului. Ei au investigat o regiune specifică a genei receptorului de androgen, care pare să influențeze frecvența torsului, dar și trăsături comportamentale precum sociabilitatea sau agresivitatea.
Această descoperire sugerează că torsul nu este doar un semnal simplu de relaxare, ci poate avea multiple funcții: de la calmarea propriei stări în situații stresante, până la comunicarea cu alte pisici sau cu oamenii. De exemplu, pisicile pot toarce nu doar când sunt liniștite, ci și atunci când sunt bolnave, anxioase sau chiar în apropierea morții.
Legătura dintre ADN și comportamentul pisicilor domestice
Cercetarea a evidențiat că pisicile sterilizate, provenite din rase mixte și crescute în medii domestice, prezintă comportamente diferite în funcție de lungimea unei secvențe genetice din gena receptorului de androgen. Pisicile cu o versiune mai scurtă a acestei regiuni ADN torc mai frecvent și sunt mai vocale, spre deosebire de cele cu o variantă mai lungă.
Guvernul ia cu asalt buzunarele stăpânilor de pisici. Ce spune o propunere pe masa negocierilor
Mai mult, diferențele se manifestă și în funcție de sex. Masculii cu gena scurtă sunt mai „vorbăreți”, un comportament asociat cu nevoia de atenție, afecțiune sau hrană. Femelele cu aceeași variantă genetică manifestă o agresivitate mai pronunțată față de străini, indicând că genetica influențează nu doar cât de des torc pisicile, ci și modul în care reacționează în situații sociale.
Rase pure versus pisici fără stăpân: o diferență genetică semnificativă
Un alt aspect interesant este că pisicile de rasă pură au, în general, forme mai lungi ale acestei gene, în timp ce pisicile fără stăpân sau cele adoptate au variante genetice mai scurte. Această diferență poate fi rezultatul selecției artificiale, prin care oamenii au preferat pisicile mai calme, mai puțin vocale și mai puțin reactive, perpetuând astfel aceste trăsături în mediul domestic.
În contrast, rudele sălbatice ale pisicilor, precum pisica pescar sau pisica leopard asiatică, nu prezintă aceste secvențe genetice mai lungi, ceea ce susține ideea că torsul frecvent și vocalizarea prietenoasă sunt adaptări apărute în urma domesticirii.
Viitorul cercetărilor genetice în comportamentul felinelor
Studiul realizat la Kyoto este doar începutul unei explorări mai ample. Deși s-a concentrat pe o singură genă, cercetătorii subliniază că personalitatea și comportamentul pisicilor sunt influențate de o rețea complexă de factori genetici și hormonali. Alte gene, asociate cu oxitocina – hormonul „afecțiunii” – sau cu vasopresina, care reglează comportamentul social, sunt deja analizate pentru a înțelege mai bine interacțiunile dintre pisici și oameni.
Pe viitor, testele genetice comportamentale ar putea deveni instrumente valoroase pentru crescători, adăposturi și familii, ajutând la alegerea pisicii potrivite pentru fiecare stil de viață. De exemplu, o pisică cu predispoziție genetică spre comportamente vocale și afectuoase se va integra mai bine într-o casă activă, cu copii.
