Înainte de Revoluția din 1989, bucuriile copiilor erau adaptate la realitățile de la acea vreme. Ceaiul și felia de pâine unsă cu gem înlocuiau fresh-ul de portocale și gogoașa glazurată din zilele noastre. Gumarii și teneșii chinezești erau în picioarele tuturor copiilor zburdalnici, înlocuiți astăzi de adidașii cu perne de aer pe care-i poartă puștii amatori de plimbări pe trotinete electrice. Bicicletele Pegas erau luxul pe care și-l permiteau părinții atunci pentru a-i face fericiți pe copiii lor.
Școala era, într-adevăr, ca un regiment. Dar era și locul unde se legau prietenii pe viață.
1976 - anul înființării organizației „Șoimii Patriei”
În 1976, odată cu apariția Șoimilor Patriei - o organizație unică în lume unde erau încadrați toți copiii cu vârsta între 4 și 7 ani, regimul condus de Nicolae Ceaușescu a început înregimentarea copiilor. Poftele pentru bananele și portocalele pe care cei mici le gustau ocazional, curiozitatea pentru locul de proveniență al fructelor pe care nu le vedeau crescând în pomii bunicilor de la țară, dar și multe altele, erau înfrânte cu poezioare și cântecele în ale căror versuri se strecurau elogii către partid și către „cel mai iubit fiu al poporului”.
Micuții Șoimi găseau însă alte plăceri care să înlocuiască gustul fructelor exotice. Mergeau deseori la spectacole de teatru, muzică și dans, primeau „gogoși înfuriate” și lapte natural de vacă, cu caimac. Și chiar dacă serviciul le ocupa mult timp părinților, majoritatea copiilor din mediul urban beneficia anual de câte o vacanță la mare și la munte, dar și de vacanțe lungi la bunici.
În mediul rural, viața era mai aspră cu Șoimii patriei, care erau nevoiți să stea acasă, să-și ajute de la vârste fragede părinții la munca pământului. Însă Republica Socialistă asigura tabere și pentru aceștia. Iar orele de lucru manual, începute încă de la grădiniță, le dezvolta îndeletnicirea necesară pentru a-și confecționa singuri jucării, din lemn sau din cârpă.
Pionierii - următoarea etapă a „copilăriei” comuniste
După grădiniţă, până la vârsta de 14 ani, elevii intrau în altă organizaţie: ”Pionerii”.
Elevii de clasa a II-a erau primiţi de colegii lor mai mari, din clasa a IV-a, iar intrarea în organizație se făcea sub jurământ:
„Mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor", promiteau solemn copiii.
Orele de după școală – școală care ținea de luni până sâmbătă inclusiv – se scurgeau până la lăsatul serii în fața blocurilor comuniste, sub supravegherea părinților, de la balcon. Nu existau telefoane mobile. Regula generală, respectată de altfel cu sfințenie, era să fii în casă înainte de lăsarea serii.
Jocurile copilăriei comuniste. Șotron, Elasticul, Baba Oarba sau Țară, țară vrem ostași
Copiii își petreceau timpul liber socializând, jucându-se „De-a v-ați ascunselea”, „Baba oarba”, „Șotron”, „Țară, țară vrem ostași”, „Elastic”, „Lapte gros” sau improvizau câte un spectacol de muzică și dans.
Intrarea la liceu însemna că devii membru al Uniunii Tineretului Comunist
Odată cu intrarea la liceu, copiii deveniţi adolescenţi erau incluși în Uniunea Tineretului Comunist, dar doar dacă aveau merite deosebite la învăţătură. Cei care aveau note mici intrau și ei în Uniune, însă abia în ultimii doi ani de studii liceale.
După ce era declarat utecist, responsabilitățile date de partid erau apăsătoare pe umerii adolescentului, care risca excluderea la orice mică abatere. Excluderea din UTC însemna excluderea din viaţa socială, marginalizarea şi monitorizarea intensă de către informatori.
Aceste experiențe de viață îi maturizau precoce pe cei mai mulți dintre tineri și, într-o mare măsură, îi și marcau.
Așa s-a născut „Omul nou” al comunismului, un proiect prevăzut cu totul altfel de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Propaganda dorea să creeze un mediu plăcut, dorit pentru noile generații, repetându-le că sunt cei mai buni. În realitate, această stare de beatitudine impusă românilor, mici și mari, i-a încurajat să viseze la mai mult.
De la desenele cu cretă pe asfalt, România a produs pictori și arhitecți importanți, de la jocurile copilăriei precum „elasticul” și „frunza” s-au perfecționat și s-au ambiționat sportivi care au adus medalii de aur la Olimpiadă.
La începutul anilor 80, balonul de săpun s-a spart. Nicolae Ceaușescu a decis că vrea să plătească toată datoria externă a țării. Iar pentru a face asta a început să ofere românilor electricitatea, apa caldă și chiar și mâncarea, cu rația, pe cartelă. Din 1985, programul TV s-a redus la doar 2 ore pe zi, iar în acest timp erau prezentate ode închinate dictatorului. Până la acel moment, copiii o puteau urmări seara pe Mihaela sau alte emisiuni dedicate lor.
În miezul nopții sau în zorii zilei, părinții și copiii se așezau la cozi la lapte, la carne și la pâine. O umilință care se atenua cu câte un suc Brifcor sau Quik-Cola sau niște șerbet, o Eugenia, o ciocolată cu Rom, ori o înghețată Polar. Mămicile inventau în bucătării tot felul de preparate, cât să-i păcălească duios că mănâncă bunătăți. Se făceau șnițele din parizer, spaghete cu bucățele de salam, dat tot pe rație, rulade sau chifteluțe din conserve de pateu de ficat sau din pește congelat.
Copiii mergeau în găști pentru a ține rândul la Alimentara, iar timpul trecea mult mai repede. Se adunau iarăși, în sufragerii, când apărea ceva interesant la televizor.
Filmele de aur ale cinematografiei românești făceau, subtil, haz de necaz ori prezentau pagini din istoria poporului român. Operele cinematografice care au inspirat generația acelor ani, precum Cireșarii, Veronica, Pistruiatul, Toate pânzele sus și Liceenii, rămân etaloane și în zilele noastre.
După căderea regimului, filmele românești au fost înlocuite de seriale americane. Străzile erau pustii la orele la care se difuzau, așa cum se întâmpla în anii în care se transmitea în România comunistă, cu aprobarea lui Ceaușescu, serialul Dallas. Românii erau atrași în mirajul luxului capitalist, deși dictatorul și aparatul lui de propagandă nu asta intenționaseră.
România a fost ultima țară europeană care a introdus televiziunea în culori, pe 23 august 1983.
