În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a căzut pe scările casei în care locuia. Speriată, mama ei a ridicat-o de pe jos leşinată şi a chemat în grabă doctorul de familie, care după ce a examinat-o amănunţit, a declarat că fetiţa murise. Dar o oră mai târziu, când s-a întors pentru a completa certificatul de deces, medicul a găsit-o pe fetiţă jucându-se cu păpuşa, în pătuţul ei.
Din momentul acela, Dorothy a început să aibă vise din ce în ce mai frecvente, în care vedea o clădire foarte mare, cu coloane, înconjurată de o grădină splendidă, plină de flori şi de copaci maiestuoşi. De multe ori, fără nici un motiv aparent, părinţii ei o găseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, copila le răspundea că dorea foarte mult să se întoarcă înapoi, acasă, dar că nu ştia unde se găseşte acel loc, scrie Formula As.
Într-o bună zi, doamna Eady, mătuşa ei, le-a dus pe Dorothy şi pe sora sa la British Museum, ca să vadă sălile cu antichităţi. La început, Dorothy le-a urmat bombănind, supărată că fusese luată dintre păpuşi, dar imediat ce a intrat în galeria unde erau expuse mumiile egiptene, a început să alerge de colo-colo, ţipând strident, îmbrăţişând picioarele statuilor pe care le întâlnea. Surprinsă, mătuşa ei a încercat să o liniştească şi să o ducă la etajele superioare ale muzeului, dar fetiţa a refuzat să o urmeze. S-a dus lângă o mumie închisă într-un sicriu cu fereastră de sticlă şi s-a aşezat pe jos, lângă el. Excedată de încăpăţânarea fetiţei, mătuşa a lăsat-o în pace şi a plecat mai departe, să viziteze muzeul, împreună cu Anna, sora lui Dorothy. Când s-a întors, Dorothy era postată lângă acelaşi sicriu, iar când i-a spus că trebuie să plece acasă, a început să plângă în hohote şi să strige: "Lasă-mă în pace, aceştia sunt părinţii mei!". Îngrozită, doamna Eady a cerut ajutorul unui paznic de sală, până a reuşit să o scoată pe copilă afară şi să o ducă acasă.
La câteva luni de la acest incident, Dorothy a primit în dar de la tatăl ei o enciclopedie pentru copii, dar nu s-a interesat decât de partea dedicată Egiptului, cerându-le celor din jur să îi citească toate capitolele referitoare la această ţară. Peste câteva zile, n-a mai avut nevoie de ajutor. Fetiţa a învăţat să citească cu o rapiditate uluitoare, pentru că îşi dorea cu ardoare să descifreze singură pasajele favorite din carte. Într-o zi, mama ei a surprins-o privind cu lupa imaginea unei hieroglife. "Degeaba ştii să citeşti", i-a spus ea, "nu vei putea niciodată să înţelegi ce este scris într-o limbă pe care nu o cunoşti". Calmă, Dorothy, care pe atunci avea şase ani, i-a răspuns: "Ba da, o cunosc, dar am uitat-o".
În altă zi, pe când răsfoia nişte reviste ilustrate aduse de tatăl ei, Dorothy a rămas uluită în faţa unei fotografii ce reprezenta palatul unui rege egiptean. S-a dus în biroul tatălui ei şi i-a spus: "Uite! Uite casa mea! Acolo am locuit, dar unde a dispărut grădina?". Iritat, tatăl i-a cerut fetiţei să nu mai mintă când e vorba de Egipt, explicându-i că nu avea cum să fi mers vreodată în interiorul acelei clădiri aflate în ruină şi vechi de câteva mii de ani şi nici că ar fi putut exista vreo grădină acolo, pentru că se afla în plin deşert.
La vârsta de 10 ani, Dorothy devenise un vizitator permanent la British Museum din Londra, unde visa cu ochii deschişi în faţa antichităţilor egiptene. Într-o zi, în timp ce se uita la hieroglifele de pe un basorelief, un domn în vârstă, cu părul alb, care o văzuse că stă mereu în muzeu, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o de ce nu merge la şcoală. Fetiţa i-a răspuns că la şcoală nu învăţa ceea ce ea dorea să ştie. "Şi ce doreşti tu să ştii?", a întrebat-o domnul acela. "Hieroglifele", i-a răspuns ea. "În cazul acesta, o să te învăţ eu ceea ce vrei să afli", i-a răspuns el. Acest trimis al providenţei era sir Alfred Ernest Wallis Budge, cel ce se ocupa de antichităţile egiptene de la British Museum, expert în istoria, limba şi religia Egiptului antic. Sub egida acestui mentor excepţional, Dorothy a învăţat cu o rapiditate surprinzătoare lectura hieroglifelor fundamentale, fiind capabilă mai târziu să descifreze anumite pasaje din "Cartea morţilor egipteni". Până ce sir Albert a decedat, fetiţa a fost nedespărţită de bătrânul egiptolog.
La 29 de ani, Dorothy s-a măritat cu un tânăr egiptean, pe care l-a întâlnit la Londra, pe nume Iman Abdel Meguid, şi a plecat cu el în Egipt. La puţin timp după nuntă, a început să aibă viziuni cu regele Seti, mama, dar şi socrul ei fiind martori la câteva dintre ele. În unele nopţi, se trezea pentru a scrie în mod automat, ca şi cum i-ar fi fost dictate, mesaje stranii, formate din hieroglife.
Într-o viziune i-a apărut un personaj nobil care se numea Hor-Re, şi care i-a spus că într-o altă viaţă ea trăise în Egipt şi că pe atunci o chema Bentreshyt.
Specializată în arheologie, Dorothy Eady şi-a adus contribuţia la cercetările asupra vieţii din Egiptul antic, participând la săpăturile de la Gizeh. Ducea o viaţă dublă. În timpul zilei, se comporta ca o englezoaică cultivată şi elegantă, care lucra pentru departamentul antichităţilor, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteancă din dinastia a XIX-a, care se ruga în locurile sacre, iar în unele nopţi, primea în vis vizita regelui Seti I.
În sfârşit, pe 3 martie 1956, Dorothy, divorţată de mult timp, în vârstă pe atunci de 52 de ani, a mers în oraşul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevărata sa casă. Acolo a luat numele de Omm Seti, pe care l-a purtat până la sfârşitul vieţii. Cercetările sale au dus la descoperirea, în jurul palatului, a unei grădini uriaşe, pe care o descrisese în mod amănunţit încă de pe vremea când era un copil care nu ştia absolut nimic despre Egipt.
