Un cutremur poate să modifice faliile și riscul seismic din regiunile situate în capătul celălalt al lumii, avertizează geologi americani care au dezvoltat o metodă pentru a măsura rezistența faliilor.
Deși nu pot încă să prevadă cutremurele, seismologii pot de mult timp să calculeze creșterea presiunii la nivelul plăcilor tectonice. Însă rezistența faliei la presiunea exercitată de aceste plăci este mai puțin cunoscută, în special la adâncimi mari. Seismele se produc atunci când o falie cedează, fie din cauza presiunii acumulate prin mișcarea plăcilor tectonice, fie din cauza unei slăbiri a structurii faliei.
Pentru a măsura rezistența faliilor, Taka'aki Taira de la universitatea Berkeley și colegii săi au folosit timp de 20 de ani seismografe foarte sensibile, pentru a detecta schimbări mici în undele seismice care traversează falia San Andreas. Senzorii au fost instalați în orașul Parkfield din California, unde au detectat zone de fractură pline cu lichid în straturile geologice profunde.
"Mișcările fluidelor în aceste zone de fractură umezesc falia și o slăbesc", ceea ce crește riscul ca falia să cedeze în cazul unui cutremur, explică Fenglin Niu, unul dintre autorii studiului.
Încercând că înțeleagă cum și de ce se mișcă aceste fluide, cercetătorii au observat că în cel puțin două rânduri, rezistența faliei San Andreas a slăbit în jurul Parkfield după seisme majore, în special după cel cu magnitudinea 9,1 survenit în 2004 în largul insulei Sumatra, care a provocat un tsunami de mai proporții în Oceanul Indian.
"Cutremurele mari ar putea avea o influență globală asupra rezistenței acestor sisteme de falie pe glob", afirmă autorii studiului.
În sprijinul acestei terorii, cercetătorii subliniază că un număr neobișnuit de mare de seisme cu magnitudinea egală sau peste 8 s-au înregistrat în lume după tsunamiul din decembrie 2004.
