RECENZIE - Crezul lui Noica, spus în opt povești

"Despre Noica. Noica inedit" articulează, pe opt tonalități, diferite din punct de vedere cultural și afectiv, statura unui filosof așezat atât la marginea cetății, în acest caz numită straniu Păltiniș, deși paltinii nu există acolo, cât și în centrul cetății, de astă-dată pe modelul agorei grecești, în care maestrul este ascultat și urmat.

Unele texte din volum sunt doar reluate, dar ele primesc o cu totul altă lectură puse laolaltă, fiind citite în oglindă și în comparație unele cu celelalte. Din cele opt "dări de seamă" despre Noica apare un portret în tot atâtea ipostaze și nuanțe, acestea din urmă fiind cele care dau ineditul volumului, gândit ca gest omagial, la un secol de la nașterea filosofului.

Noica, "reconstituit" de membrii "statului major"

Paginile semnate de Gabriel Liiceanu, din prelegerile rostite în amfiteatrul Facultății de Filosofie pe 24 apilie 2009, deși scrise pe un ton parcă mai distant și mai rece decât celelalte relatări ale lui despre Noica, aduc în scenă un registru pe care mulți l-au intuit, cel al patriotismului care la Noica era structural și care, cumva, explică disidența mult prea tăcută a acestuia.

Pe un cu totul alt ritm al afecțiunii este rostit portretul lui Noica, așa cum este el reflectat în textul unui alt membru al "statului lui major", Andrei Pleșu. Scrise cu aceeași afecțiune care transpare din adresarea către Noica din epistolele apărute și ele la finalul volumului, paginile lui Pleșu consemnează acea gimnastică a spiritului pe care au deprins-o "ucenicii" de la Păltiniș, care presupune optimismul sănătos al omului de cultură și curajul de a sfida viața cotidiană cu tranformarea oricărui gest în sărbătoare.

Constantin Noica a devenit o legendă, dar meritul acestei legende este acela că ea poate permite și chiar încuraja imitarea, chiar dacă, așa cum amintește și textul lui Andrei Cornea, școala de la Păltiniș nu a reușit, poate, ce a reușit școala de la Iabne. Împărțit între figura fiului risipitor și cea a fratelui, două ipostaze asupra cărora se oprește Sorin Vieru, Noica a impus culturii românești mitul școlii în care nimic nu se predă, dar toată lumea, maestru sau discipol, are ce învăța.

Noica, cel din afara discipolilor de la Păltiniș

Criticul Dan C. Mihăilescu, scriitoarea Ioana Pârvulescu, filosoful Sorin Lavric și, indirect, Alexandru Dragomir conturează amintirea lui Noica fără acea patimă firească a discipolilor, reușind să dea un contur discret modelului cultural pe care Noica, voit, l-a impus. Dan C. Mihăilescu își intitulează scrierea "Fiți înfricoșători de buni", o exigență pe care Noica o avea de la cei care îi cereau îndrumarea, alături de aceea a "ideii proprii" ("Care e ideea ta?, obișnuia acesta să-și întrebe discipolii) și de cea mult mai academică, a deprinderii limbii germane. Modest, dar cu nostalgia celui care a trecut pragul cabanei de la Păltiniș, criticul de astăzi rezumă crezul lui Noica că seriozitatea, nu genialitatea, este cea care dă forță unui act cultural.

Pe un ton lejer, dar serios, demersul Ioanei Pârvulescu reface "portretul de epocă", de astă-dată al tânărului Noica, cercetând jurnalele interbelice. Reiese conturul unui intelectual elegant și fermecător, aristocrat în biografie și gesturi, din care Camil Petrescu, zgârcit în general cu elogiile făcute altora, copiază un citat și dezvoltă o întreagă teorie în jurul ideii nicasiene. Dintr-o generație mai tânără decât colegii semnatari ai volumului, Sorin Lavric consemnează chiar modelul pe care l-a imprimat nu atât filosofia lui Noica, cât crezul acestuia că patria este una ridicată pe cultură și tradiție.

Inedit în volum, atât ca prezență, cât și ca raportare la Noica, este textul lui Alexandru Dragomir, un text oral, cum îi este propriu, consemnat atent de Sorin Lavric. Tonul nu are cum să fie decât diferit, venind din partea unui coleg de generație, nu a unui discipol sau învățăcel, având postura superioară a unuia dintre cei mai străluciți studenți ai lui Heidegger. Dar nu portretul uman și nici măcar cel filosofic nu este major și inedit aici, ci autoportretul care transpare. Aflăm nu doar de ce Dragomir se opunea faimoasei școli a lui Noica sau aristocrației din care acesta provenea, ci cum l-a evitat Dragomir pe Noica, de teama Securității. Așa cum el însuși o spune, faptul că nu l-a vizitat pe Noica la Câmpulung, unde acesta avea domiciu forțat, l-a salvat de închisorile comuniste, din care mulți nu au mai ieșit. Mai mult, Dragomir încă îi reproșează (textul este consemnat în 1989) lui Noica apropierea de legionari și fascinația pentru Nae Ionescu, amintind o vorbă a filosofului, "mai bine să piară Ardealul, decât Legiunea".  Cu toată reținerea lui Alexandru Dragomir, Noica îi scrie acestuia scrisori, reproduse în volum, care dovedesc nu doar o amiciție de idei, ci aproape o credință a acestuia și un proiect personal pe care îl avea pentru cel "ales" din generație să rămână "acel latin" care l-a fermecat pe Heidegger.

Inedit este exercițiul ludic de la finele volumului, de a surpinde prin rondel povestea unei fotografii de acum celebre, care îi înfățișează pe Noica și Liiceanu, surprinși în mers, unul pe piciorul drept (Noica), celălalt călcând cu stângul (Liiceanu). Fotograful, tânărul Andrei Pleșu, dă una dintre cele mai oneste și umane variante: "Pe stângul calcă Gabriel/Noica pe dreptul, cu pas mare/Însă pe ambele picioare/Stă fotograful, numai el".

Memoria lui Constantin Noica va fi celebrată în cadrul târgului de carte Bookfest,  prin două evenimente programate vineri, de la ora 16.30,  la standul editurii Humanitas: lansarea a două volume dedicate mentorului Școlii de la Păltiniș,  “Despre Noica. Noica inedit”, și “Constantin Noica în arhivele Securității”, apariție coordonată de Dora Mezdrea.