Un cunoscut profesor universitar de matematică s-a retras din toate comisiile de doctorat, fiindcă, după cum mi-a mărturisit, nu mai are nicio garanție că tezele nu sunt copiate din vreuna din miile de publicații de specialitate din lume.
Plagiatul este un furt intelectual. Legea datează, în România, de aproape 150 de ani. Așadar, cea mai mare parte a secolului XIX nu se pune, cum ar veni. Scriitorii pașoptiști traduceau, prelucrau și câteodată copiau opere străine fără să indice de obicei sursa. Așa au procedat Negruzzi, Ghica și alții. Bălcescu a reluat pagini întregi dintr-o istorie a Țării Românești scrisă de Florian Aaron, profesorul său de la „Sf. Sava“.
Unele situații sunt amuzante. Într-un roman despre „misterele“ Bucureștilor, George Baronzi, un scriitor postpașoptist, a copiat descrierea Capitalei noastre după descrierea Londrei de către francezul Paul Féval într-un roman asemănător ca factură. Au existat, desigur, și acuzații de plagiat nefondate. Caragiale și Davila le-au căzut, între alții, victimă. Mai complicat e cazul lui Coșbuc, când plagiatul era legiferat, învinuit de un profesor de germană conștiincios că a publicat sub nume propriu poezii ale lui Heine și alții, pe care le-a tradus fidel.
Citește mai mult în Adevărul.
