Mihnea Măruță: La finalul dezbaterii, nici Băsescu, nici Antonescu nu mi-au întins mâna

"Abia acum, când vreau să scriu și nu știu cum să încep, mi s-a pus boțul în stomac. Ieri, nu l-am avut. Nu înțeleg de ce, dar nu l-am avut. Să vă povestesc…", își începe istorisirea, pe blogul său, mihneamaruta.ro, jurnalistul ajuns pe ultima sută de metri să modereze confruntarea de la Cluj.

- Vineri seară, am lucrat vreo cinci ore pe un material de vreo 10.000 de semne pentru presa, despre temele originale din viziunile politice ale celor trei candidați cu șanse la președinție. Le-am citit programele și am ales câte trei idei care se adresează unor grupuri foarte mari de populație. Am terminat textul pe la miezul nopții. Nimic nu e întâmplător.

- Sâmbătă, am intrat pe messenger pe la ora 11. Voiam să aflu unde urma să se desfășoare dezbaterea dintre Antonescu și Băsescu. Mă gândeam să particip și apoi să scriu pe blog, sau măcar să fac fotografii la intrare, dat fiind că nu am nici o legitimație de presă valabilă. Se vehiculau două variante pentru locul întâlnirii  – Aula Magna a UBB și hotelul Opera Plaza.

Cu câteva ore înainte, Măruță nu știa cum să intre ca spectator

- La 12 fără 10 i-am dat un sms lui Robert Turcescu. Citisem că el ar putea fi moderatorul întâlnirii și, în buna tradiție românească, m-am gândit să-l rog “să mă bage” și pe mine. N-am mai apucat: mi-a răspuns că în acea seară avea programată o ediție specială, la Realitatea, și că n-are cum să le facă pe amândouă.

- Către ora 13 a devenit limpede că întâlnirea urma să aibă loc la Opera Plaza. O prietenă mi-a spus că se va intra pe bază de listă întocmită de SPP. Începeam să mă dezumflu. În definitiv, nu era nici un capăt de lume dacă nu participam…

- La ora 13.20, când tocmai făcusem rost de un număr unde se putea suna pentru acreditări și mă pregăteam să încerc, primesc sms de la un număr pe care nu-l aveam la “Contacte”: “Sînt Sever Voinescu, mă poți suna urgent?”.

- A durat cam un minut. Poate două. Am luat decizia pe loc, la telefon. (Pavić “al meu”, sârbul care scrie visând, spune undeva, în “Ultima iubire la Țarigrad”, că, dacă ești într-o mare cumpănă, alegerea bună e cea de care ți-e teamă. Așa am făcut.)

Sever Voinescu l-a anunțat de "premieră"

- Ce mi-a spus Sever Voinescu – în timp ce eu nu conteneam să mă mir, în sinea mea, de felul misterios în care Doamne-Doamne croiește destinele? M-a rugat să moderez eu, că staff-urile celor doi nu s-au înțeles asupra niciunui alt nume și că, dacă refuz, s-ar putea ca dezbaterea să nu se mai desfășoare, pentru că există și acest interes.

- Și am zis “da”. Mai mult mie însumi, mai mult copilului din mine i-am spus “ești om mare, du-te!”. (Acum, când scriu, îmi fuge gândul la Steinhardt și la tatăl lui…). Am zis “hai s-o facem” și, în același timp, mă uimea cum, exact cu o seară înainte, le citisem programele, deci aveam ce să-i întreb. Și mă onora, de ce să n-o spun, că fusesem acceptat de ambii candidați. Nu muncisem degeaba.

- “O șansă pe care s-ar putea să n-o mai ai niciodată” – și la asta m-am gândit. Cine ar fi dat cu piciorul? Știam ce să întreb, eram soluția de avarie și voiam să fiu mai tare decât propria-mi teamă. Acestea au fost motivele.

- Și, da, recunosc, și trebuie să știți, n-am mai făcut niciodată așa ceva. Și nu numai că nu aveam nici o experiență în a modera o discuție transmisă în direct, dar, atât la Cluj, cât și la București, refuzam mai toate invitațiile de a participa ca invitat la dezbateri televizate. La “Cotidianul”, mai ales, le-am scos peri albi colegilor mei Aurelian Amurăriței (publisher) și Livia Moisii (brand manager) cu încăpățânarea mea de a nu apărea “pe sticlă”.

"Da, blogger șomer, așa să scrii"

- Pentru că nu mă simt în largul meu, pentru că vorbesc (prea) rar, pentru că nu sunt un tip conflictual, pentru că n-am replică spontană. Nu cred că sunt bun la tv. Îmi place să rumeg o propoziție înainte de a o arunca. Mi se potrivește ziarul. Și blogul. Și, totuși, am acceptat. Judecați-mă.

- Am ajuns la hotel pe la 14.10. În taxi, nu mai conteneau telefoanele și sms-urile. “- Tu moderezi? Și ce să scriu, că ești blogger?”. “- Da, blogger șomer, așa să scrii”. Un șomer a moderat prima dezbatere în direct dintre doi candidați la prezidențiale. Teoria conspirației să ia o pauză.

- Purtătorii de cuvânt ai celor doi candidați nu mi-au impus nimic. Nici o întrebare. Am convenit doar că fiecare va avea: 1) dreptul de a-și formula poziția privind tema despre care s-a pronunțat celălalt, 2) trei minute pentru a-și expune viziunea despre educație și 3) o întrebare de final adresată rivalului. În rest, m-au lăsat să întreb ce vreau. Sincer, nu mă așteptasem la o asemenea libertate. Au fost de acord chiar să renunțe la alte trei minute pentru viziunile privind economia, când le-am spus că schimburile de replici ar fi mai dinamice. Remarcabil. Cu adevărat remarcabil. Doi candidați curajoși.

- Am cerut 50 de whisky și-am băut jumătate.

- În sală – care nu era un hol și nici nu semăna a “cămin cultural”, cum s-a spus la Antena 3 -, studioul ad-hoc era curat și elegant. (Nepotrivit, pentru transmisia tv, a fost, poate, doar bannerul albastru al facultății). Am încercat să nu mă gândesc că totul se transmite în direct și că mă vede o țară. Trebuia să-i arăt copilului că e doar un joc serios. Singura diferență: mi se usca gâtul mult mai ușor. Într-un fel oarecum inconștient, pentru că nu mai aveam timp de asta, mi-am spus – nu există camere de filmat, nu mă uit la ele, nu îmi imaginez “ce zic acum toți cei care mă cunosc”. O singură obsesie: să nu favorizez pe niciunul. Să nu-mi fie rușine la final.

- Mulți și-ar fi dorit să fie în locul meu. Unul dintre ei continua să repete când am ajuns înăuntru. Îi felicit anticipat pe jurnaliștii care vor afla ce “înjunghieri” s-au produs în ultimele trei ore dinaintea dezbaterii, de ce au fost respinse celelalte variante, cine a vrut să boicoteze întâlnirea și cum s-a ajuns la numele meu. Eu am auzit doar zvonuri și nu ar fi corect să le fac publice.

"Mi-au lăsat libertate completă"

- Nici acum nu realizez cu adevărat prin și pe lângă ce am trecut. Nici candidații, nici echipele lor de campanie nu știu ce risc și-au asumat. Și asta face povestea și mai și… Mi-au lăsat libertate completă! Toate întrebările au fost ale mele. Puteam să am agendă personală, să leșin, să nu mai știu ce să întreb, să mă blocheze emoția. Ne-a trecut glonțul pe la ureche tuturor. Înțelegeți?

- “În prima parte nu știai ce să faci cu mâinile”, mi-au spus prietenii. Adevărat. Până la sfârșit n-am știut. Aveam un singur gând: “De tine depinde să fie corect, de tine depinde ca niciunul să nu fie avantajat”. Și mai bea o gură de apă…

- Antonescu mi-a ținut privirea în cele câteva secunde în care ne-am strâns mâinile, Băsescu și-a întors-o după primul contact vizual. Aveam să descopăr, surprins, că el, Băsescu, era mai emoționat decât contracandidatul său. Și-a înghițit nodul din gât de vreo trei ori. “Dacă și președintele are trac, nu te mai gândi la tine, Măruță”, îmi spuneam.

- “Lasă-i să se contrazică, asta așteaptă oamenii cel mai mult”. Am făcut bine? Eu zic că da. I-am lăsat de vreo două ori să își dovedească spontaneitatea și inteligența promptă. Nu asta lipsea campaniei electorale?

- Cum am ales întrebările? Eram la Cluj, într-un mediu universitar, așa că am hotărât din start că nu voi intra în mocirla ultimelor zile. Nu moguli, nu presă, nu paranoia. Să văd cum se descurcă la adevăratele probleme, la cele care-i preocupă pe telespectatorii ăia necunoscuți: va fi mai bine cu o singură Cameră?, e posibil să nu mai numiți activiști incompetenți la conducerea instituțiilor statului?, se poate reface capacitatea magnetică a României, ca să nu ne mai plece sufletiștii dezamăgiți?, relaxarea fiscală e realistă?, sunteți în stare să modernizați satul românesc? și, de fapt, cine ești tu, Antonescu?, cine ești, tu, Băsescu?… Judecați-mă.

- Doar atât m-au rugat consilierii celor doi: “Lăsați-i să vorbească”. Și aveau dreptate. Ei candidează, ei își asumă toate riscurile, a lor e supra-solicitarea fizică și psihică, ei propun soluții. Nu eventualul meu tupeu era testat, ci forța lor. Am greșit?

- La finalul dezbaterii, niciunul n-a venit să-mi întindă mâna. Au plecat pur și simplu. Nu mai conta. Pentru mine, fusese fifty-fifty.

- Un sms: “Bineeeee, Mamarutzaaaaaaa”. Am ieșit, trag aer în piept. Am visat.