Am urmărit pe posturile românești de știri transmisiile din SUA prilejuite de inaugurarea președintelui Obama. Nota dominantă din studiourile autohtone era suspiciunea. De altfel, în România, aceasta este calitatea de bază a moderatorului sau comentatorului de opinii: el nu crede pe nimeni și mânia sau rafinamentul scepticismului său îi asigură și popularitatea, și frecvența citării. Climatul politic, de afaceri, sportiv de aici furnizează destule argumente pentru o asemenea atitudine: puzderia de mincinoși voioși sau sumbri impune o anumită rezervă. Dorința de a informa aducând la lumină prezumțiile cele mai aiuritoare pune la colț imperativul adevărului, care funcționează în orice presă responsabilă.
Luat la moara comentariilor bucureștene, Obama nu valorează două parale: la Capitoliu, totul a fost spectacol, ca și cum se adunaseră două milioane de oameni ca să asiste la o ședință de psihanaliză pe canapea. Da, e o rețetă: nu e nicio mâncare rafinată, nu e niciun hamburger, e o mare adunare populară care își vede candidatul înscăunat, se bucură și își exprimă așteptările. Nu e publicul de la Cântarea României, adus pe stadion cu convocator, oamenii au plătit din buzunar ca să trăiască solidaritatea unei opțiuni.
Citește mai mult în Adevărul
