Magdalena Boiangiu: "După douăzeci de ani"

Omul avea tot ce-i trebuie și nimic din ce-i trebuia cu adevărat. Victoria comunismului nu s-a exprimat prin marile modificări economico-sociale promise.  Trecutul nu se lasă evacuat pur și simplu, fără a-și epuiza semnificațiile.

Tunelul timpului s-a scurtat: trecerea de la o epocă la alta se face mai a­brupt, obiectele care marcau semnele și-au pierdut contururile, tranziția se confundă cu comunismul și ambele cu capitalismul, unificatoare e doar frica, stânjeneala, mai puțin intensă acum decât în urmă cu două decenii: e în continuare incredibil cât de lesne s-a destrămat și s-a deschis o capcană menită să țină până la „sfârșitul istoriei”.

Săptămâna trecută, un arhitect însărcinat cu renovarea clădirilor a intrat într-un apartament neatins de timp în ultimele două decenii. Părea că proprietarul/locatarul plecase în grabă. „Chiflele erau bine acoperite într-o sacoșă de plastic. Sticle cu mărcile est-germane aglomerau podeaua. (...) Dezordinea era cumplită, dar părea o comoară pierdută, un portal spre o epocă istorică de mult apusă: o foaie de calendar de perete din August ‘68, o sticlă goală de Vita Cola, margarină Marella, țigarete Juwell și o sticlă de votcă Kristall.

Citește mai mult în Adevărul