Regimul Ceaușescu a beneficiat de mai multe împrumuturi externe pentru finanțarea programelor sale economice. E vorba de susținerea procesul de industrializare. În Epoca de Aur s-au deschis șantiere, s-au construit fabrici și uzine, metroul bucureștean, Canalul Dunăre-Marea Neagră și zeci de mii de noi blocuri de locuințe.
Între 1971-1982, datoria externă a României a crescut de la 1,2 miliarde dolari la aproape aproximativ 12 miliarde. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, iar țara a fost declarată în incapacitate de plată.
Nicolae Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării a luat calea exportului, privându-se astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază. Benzina și alimentele de bază precum pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.
Bunurile destinate exportului sunt făcute la standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern rămân de calitate inferioară, așa că pentru oamenii de rând era o adevărată bucurie atunci când își puteau cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.
Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei adică 10 miliarde dolari, se încheie în vara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Nicolae Ceaușescu organizează un referendum prin care introduce în Constituția României interdicția de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională.
