hg

Este momentul în care îmi amintesc cu plăcere de concediul trecut și poate fi o cale să aflu de la voi ce alte destinații sunt de văzut în 2009. După n posturi despre plimbări din vara trecută prin Alpi sau prin fosta Yugoslavie (în special Muntenegru), revin și eu cu descrierea traseului făcut de noi (eu, jumătatea mea și motorul). Am vrut să fim mai “șmecheri” și să le împăcăm pe amândouă în 2 săptămâni (16 zile), însa nu recomand; inconvenientul a fost legat de perioada aleasă: în miezul verii a fost mult prea cald pentru Muntenegru și restul fostei Yugloslavii dar a fost perfect pentru Alpi; probabil dacă am fi mers în Iunie era tocmai invers.

Oricum concluzia este că am văzut foarte multe locuri frumoase, interesante și ar fi meritat să avem timp să stăm mai mult în unele dintre ele. Să revenim totuși la descrierea traseului: în prima zi, conform planului, ar fi trebuit să ajungem la Belgrad; în seara dinaintea plecării, revizuind bagaje, acte, etc. am avut o mica supriză (neplacută evident): motorului nostru îi expirase de câteva zile inspecția tehnică; îmi făceam griji pentru porțiunea de drum pe care o aveam de străbătut până la ieșirea din țară pentru ca în cazul în care întâlneam un agent mai “plin de zel” care îmi lua talonul puteam zice adio celor 16 zile mult așteptate.

Așa ca în prima zi de concediu nu ne-am îndreptat cu viteza către ținuturi necunoscute și mult studiate pe hartă, ci către primul service care ne-a ieșit în cale pentru ITP. Am stat câteva ore, echipați de drum lung, la cozi prin București și după ce am realizat că nu vom putea trece în fața mașinilor deja programate, chiar dacă, așa cum stiți, la moto ITP nu durează mai mult de 10 min, pe la ora 13 ne-am hotarat să plecăm mai departe... Ne-am încăpătânat să mai facem o încercare în Craiova unde, după ceva căutări, am găsit vestitul și, din câte am înțeles, unicul service din oraș care face ITP și pentru moto. Cele 2 mașini care așteptau deja nu erau cel mai mare obstacol, ci, mai degrabă doamna ”amabilă” de la casierie care ne striga că stăm degeaba pentru că fiind vineri după-amiază vrea să plece acasă sau tipul care făcea inspecția propriu-zisă, care zicea că ne servește dar sunt doar 2 culori trecute în talon, iar liniuțele de altă culoare de pe codiță nu sunt specificate, ceea ce nu e în regula. Am cedat nervos, i-am zis să le spună chestia asta celor de la RAR care “văd” altfel culorile și am plecat mai departe la risc.

Ne-am gândit că nu vom avea ghinionul de a întalni vreun “prieten” în cei 150 km până la graniță. Și chiar n-am avut. Și uite așa, în sfarsit, a început concediul.

Când am ajuns în Drobeta era deja destul de târziu, am considerat că nu are rost să trecem granița în acea zi. Așa ca prima zi de concediu s-a terminat la o pizza în Orsova (unde am găsit o pensiune excelent amplasată la câțiva metri de malul Dunării). Ziua următoare am pornit plini de entuziasm și complet refăcuți după consumul din ziua precedentă către graniță, unde, pe partea română am avut plăcuta surpriză să fim invitați în fața mașinilor la controlul vamal (practica obișnuita în alte țări, dar pe care nu o credeam adoptată și de români). Vameșii, mai puțin preocupați de verificarea pașaportelor sau a bagajelor, au fost curioși să afle dacă transportăm arme sau muniție, întrebare la care am izbucnit firesc în râs, lucru care nu i-a amuzat și pe ei. După așteptare în vamă sârba și o scurtă conversație cu vameșul sârb pe teme moto (era profund pasionat, concluzia lui fiind “Honda, bun agregat”), ne-am văzut pe malul sârbesc al Dunării. Peisajul ni s-a părut cel puțin la fel de frumos ca de pe malul românesc, însă traficul e mai redus și soseaua părea mult mai bună. Bucuria legată de acest ultim aspect nu a durat mult: când ne-am despărțit de Dunăre și ne-am îndreptat către Majdanpek și apoi Pozarevac, deși am avut din nou parte de un traseu pitoresc (traseu șerpuit de deal prin pădure deasă), în primii 150 km am avut ocazia să exersăm proba de slalom printre gropile din asfalt. După Pozarevac drumul către Belgrad a fost ok, a urmat și un tur de capitală după care am căutat cazare în afara orașului (în perioada în care am fost noi erau ceva conflicte prin Belgrad și ni se recomandase insistent să evităm orașul seara). Ne-am cazat într-un hotel ok pe drumul către Cacak dar destul de scump moment în care am început să ne întrebăm dacă nu cumva am fost greșit informați despre prețurile din zonă. De alftel, în toate țările ex-yugoslave cazarea ni s-a părut destul de scumpă însă a fost compensată de prețul meselor consistente.

Next day plecare de lângă Belgrad către Cacak, destinația pentru acea zi fiind rezervația Durmitor. Traseu cu peisaje foarte frumoase, mai ales pe măsură ce ne apropiam de munte (senzație absolut normală având în vedere căldura din acea perioadă care ofilise tot în zonele mai joase). Seara am fost nevoiți să ne cazăm în Mojkovac (Muntenegru), chiar înainte de intrarea în rezervație din cauza unei ploi de care nu credeam că vom mai scăpa în tot concediul. În dimineața următoare localitatea era cufundată într-o ceață densă, motiv de îngrijorare pentru noi care porneam către munte și aveam atâtea de văzut și admirat. Însă am avut noroc pentru că la câțiva km de intrarea în parcul Durmitor ceața s-a risipit, scotând la iveala frumusețea unică a zonei. Am tot urcat către o pasune alpină spre Zablijak într-o zonă în plină expansiune cu foarte multe vile și pensiuni în construcție. Am “bifat” și canionul de pe Valea Tarei și am pornit mai departe către Budva și apoi Tivat. Ne-am cazat în Tivat pentru 2 nopți în speranța că vom avea parte de puțină relaxare la mare dupa atâtea surprize chiar și din partea vremii care acum era iar însorită, toridă chiar. Am avut parte însă de o căldură insuportabilă, cu umiditate foarte ridicată (în timpul zilei transpirai ca la saună). Deci n-am mai stat mult pe gânduri și am pornit cât mai “dimineața pe răcoare” pe coasta dalmată către nord. Am facut un mic popas pentru alimentare cu benzină care e rară după cum am observat dincolo de Dubrovnik și seara am ajuns in Senj (Croația), pe malul mării, la un carnaval moto și un concurs în genul celor de la întâlnirile noastre moto (pasagerul de pe moto echipat cu o suliță trebuia să agațe din mers un fel de covrig suspendat; bineințeles, participanții erau costumați care mai de care mai amuzant).

Ziua următoare ne-am continuat plini de entuziasm traseul către destinația mult așteptată: Alpii!!! Deja recunoscusem că a fost aproape o greșeală traseul ales având în vedere temperaturile și speram să ne revenim odata ajunși în munți. Am trecut prin Rijeka, Trieste, Udine, oprindu-ne, în primă fază, în Cortina d’Ampezzo. Întrucat cazarile de aici erau destul de scumpe și stațiunea era cam aglomerată, ne-am continuat drumul încă 30 km și ne-am oprit la apusul soarelui în Arabba, o localitate așezată între munți parcă special pentru noi sau pentru oricine pasionat de motociclism și munți: într-o depresiune înconjurată de trecători de peste 2000m.

Captivați de zonă, am hotărât să rămânem aici pentru următoarele 3 nopți la o pensiune care ne-a “satisfacut exigentele” în materie de confort, dar și pe cele bugetare. Prima zi de Arabba ne-a adus un maraton de aproximativ 300km prin trecatorile din zona - 10 trecatori din Dolomitii de Est cu peisaje superbe (Falzarego, Giau, Forcella Staulanza, Duran, Cereda, Rolle, S. Pellegrino, Valles, Fedaia, Pordoi). Ziua urmatoare am redus putin ritmul, ne-am limitat la Campolongo, Grodnerjoch, Valparola, Sella si ne-am intors mai devreme ca sa ne incarcam putin bateriile pentru ce urma a doua zi: mult asteptatul Stelvio. Asadar in ultima zi de weekend (Duminica) am plecat catre Stelvio, luandu-ne ramas bun de la Arabba unde speram sa mai ajungem. Drumul catre Stelvio a implicat trecerea din nou prin trecatorile Pordoi si Sella (care in lumina si aburii diminetii pareau complet diferite), am traversat oraselul Bolzano, urmand cateva trecatori “pregatitoare” pentru Passo di Stelvio: Mendelpass (1363m), Tonale (1883m) si Gavia (2652m); fiind si Duminica, era o aglomeratie in aceste trecatori ca la o veritabila intalnire moto. Am continuat drumul catre Stelvio dinspre Bormio, beneficiind de un urcus mai usor fata de serpentinele ce aveau sa ne astepte la coborarea catre Pratto allo Stelvio si Spondigna; despre Stelvio nu sunt foarte multe de spus, ci doar de vazut (pozele nu pot descrie si senzatiile, asa cum bine stiti):

Dupa ce ne-am facut plinul de frumusete in forma pura (si pentru ca se insera si parca ne lipseau deja temperaturile zilelor din ex-Yugoslavia) am coborat catre Spodigna in cautarea zadarnica a unei pensiuni: fiind Duminica seara, toate locurile erau ocupate deoarece italienii au un fel de weekenduri prelungite, Lunea incepand serviciul undeva catre pranz. In plus mai era si sarbatoare locala in acea perioada, inca un motiv pentru care ne-a fost imposibil sa gasim vreo pensiune libera; in aceeasi situatie era si un grup de motociclisti germani insa ei, avand si corturile cu ei, erau ceva mai relaxati. Neavand de ales, am urmat recomandarea unui proprietar de pensiune si am gasit in final cazare la hotelul din localitate dar pentru 100E camera... Dupa ce am regandit putin bugetul am continuat cu un traseu de o zi in Elvetia – aproape 300km presarati cu cateva trecatori din Alpii elvetieni: Fuorn, Albula, Fleulapass s.a., destinatia finala pentru acea zi fiind Oetz (Austria) pentru ca ziua urmatoare sa traversam pasul Timmelsjoch (mai “incetosat” si neprimitor decat anul trecut dar cel putin la fel de frumos) urmat apoi de alte cateva trecatori din Alpii austrieci, destinatia finala pentru acea zi fiind Villach. Nu ne-am oprit chiar in Villach, ci la vreo 15km inainte de oras in Feistritz an der Gail, o localitate parca uitata de lume in sensul bun al cuvantului: o liniste totala si un peisaj cu muntii intr-o directie si dealuri inverzite in cealalta; linistea mult laudata si apreciata de noi in acele zile, aproape de finalul unui concediu destul de neinspirat alcatuit, ne-a fost putin tulburata doar de o familie foarte amuzanta care semana foarte bine atat fizic dar mai ales la capitolul comportament cu Familia Addams (utima poza – sorry, calitate mai slaba – facuta discret cu telefonul biggrin.gif ). Ne-am cazat aici 2 nopti pentru incarcarea bateriilor inainte de etapa finala: drumul catre casa...

Bineinteles trecerea pe langa Villach a implicat si o vizita in Louis care a insemnat o ultima „lovitura” data bugetului de vacanta si, mai ales, spatiului disponibil pentru bagaje. Penultima zi de concediu a fost doar drumul dintre Villach si Belgrad, un real hei-rup mai mult pe autostrada. In ultima zi am mers din Belgrad pana acasa, parcurgand din nou traseul de pe malul sarbesc al Dunarii presarat cu ultimile peisaje frumoase din acest concediu. Drumul spre casa ordona amintirile celor 5500km si ne facea, deja, sa visam la urmatorul concediu... smile.gif