După ce a fost băgat la bulău cu tot cu grandomanie și gorile, Becali s-a pleoștit. Gigi Duru, războinicul vorbăreț și cu pieptul dezgolit la tv, s-a făcut mic.
Cu cât cobori pe scara evoluției, memoria ființelor vii scade. Memoria știucii, de pildă, ține două secunde, am verificat. Dacă ți-a scăpat din cârlig, n-ai decât să numeri până la trei și să lansezi în același loc: o să muște iar. Pițigoiul, dacă nu se întoarce la cuib în trei ore, uită definitiv unde locuiește, iar câinele care a luat un picior în burtă își amintește să te latre cam cinci zile la rând. Omul are memoria mai bună și, cu excepția omului politic, care de obicei se face c-a uitat, omul obișnuit are obiceiul să își amintească.
Ce sunt, în fond, amintirile? Niște secvențe din trecutul personal, fixate în biblioteca minții cu ajutorul emoției, al senzației și, dacă ținem morțiș, al rațiunii.
O palmă, un tremurat, o crampă sau un cap în gură lasă amintiri mai durabile decât un cântec sau un poem. Așa e natura umană, sensibilă la priorități, dominată de biologie și grăbită să nu repete greșelile care dor. Ei bine, natura umană a lui Gigi Becali se află, pare-se, cu susu-n jos, orientată spre vertebratele care pasc pe imașul din Pipera. Adică memoria lui dureroasă e ceva mai lungă decât a știucii, dar n-o întrece decât cu puțin pe a pițigoiului.
Citește mai mult în Cotidianul
