Am descoperit-o, contrariat, la câteva luni după alegerile din 1990. În timpul unei recepții cu mulți invitați, stăteau grămadă, cu paharele în mână, reprezentanți ai tuturor formațiunilor politice. Din presă și din declarațiile politice curente, rezulta că dușmănia dintre ei era la apogeu. Or ceea ce se putea constata la recepția cu pricina era o înfrățire generală.
Nu afabilitate de protocol, nu politețe, nu salvare de aparențe. Ci camaraderie sprințară, tovărășie de pahar, bună dispoziție colegială: ocheade, glumițe, complicități. Oameni care în Parlament sau între confrați de aceeași obediență scrâșneau din dinți când venea vorba de adversarii politici practicau voioși, în particular, etica „Pieții Endependenți“. „Nea Cornele!“ – striga câte un țărănist radical către liderul României Mari. „Chestia aia rămâne cum am vorbit!“, spunea aceluiași vreun fesenist zglobiu, făcând cu ochiul.
Citește mai mult în Adevărul.
