Alexander Lukașenko ar fi preferat ca Uniunea Sovietică să rămână ce-a fost. Se laudă că a fost singurul parlamentar bielorus care a votat împotriva desprinderii țării sale de confederația-mumă. A sprijinit puciul moscovit din august 1991 împotriva lui Gorbaciov. A arestat opozanți și jurnaliști, și-a organizat un referendum care să-l declare președinte pe termen nelimitat și a fost numit de Condoleezza Rice „ultimul dictator european“, după moartea lui Miloșevici. Un palmares omogen, acceptat de tot mapamondul.
Dintr-odată însă, omul care, vreme de unsprezece ani, n-a mai vizitat nici o țară occidentală, a adoptat moravuri noi. A eliberat câțiva deținuți politici, a acceptat apariția a două gazete de opoziție și s-a invitat în audiență la Sanctitatea Sa Benedict, însoțit, duios, de fiul său extra-conjugal în vârstă de cinci ani. S-a văzut și cu Berlusconi, iar acum privește concupiscent spre Uniunea Europeană. Din acest moment a intrat în funcțiune stereotipia strategică a unui Occident, mereu incapabil să priceapă psihologia dictatorilor răsăriteni și mereu dispus la concesii cu două tăișuri. Ideea e că bunele intenții sau primele semne de „dezgheț“ trebuie încurajate prompt.
Așa s-a născut și mica legendă Ceaușescu, oblojit de regine impozante și președinți democrați, de dragul fentelor lui politice, care semănau a „rezistență“ antirusească. Cu dictaturile estice, Vestul practică un comportament standard: întâi sprijină, într-un fel sau altul, opoziția internă (ceea ce e ridicol și neproductiv, de vreme ce opoziția e interzisă), apoi pândește înfrigurat cel mai mic simptom de „cumsecădenie“ politică a dictatorului, pentru a declanșa o campanie de avansuri.
Citește mai mult în Adevărul
