În fiecare an, la data de 7 august, Biserica Ortodoxă o prăznuiește pe Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, prima româncă înscrisă în calendarul sfinților. Viața sa, marcată de rugăciune, nevoință și dăruire totală lui Dumnezeu, rămâne un model de sfințenie pentru credincioși.
Cine a fost Sfânta Teodora
Sfânta Teodora s-a născut în comuna Vânători-Neamț, fiind fiica lui Ștefan Joldea, armaș al Cetății Neamțului, o funcție echivalentă cu cea de comandant al artileriei cetății. A avut o soră, Marghita (Marghiolița), iar în tinerețe s-a căsătorit cu Elefterie. Căsnicia lor a fost însă de scurtă durată, deoarece amândoi au ales calea monahală. Teodora a intrat în obștea Schitului Vărzărești din Vrancea, iar Elefterie s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului.
Sub îndrumarea egumenei Paisia, Teodora a dus o viață de ascultare și rugăciune. În contextul incursiunilor otomane, obștea s-a refugiat în Munții Buzăului, unde viitoarea sfântă a petrecut aproape un deceniu în aspră nevoință. Ulterior, și-a continuat viața ascetică în Munții Neamțului.
Ieroschimonahul Pavel, duhovnicul Sihăstriei, a condus-o în ținutul Sihlei, unde exista un bordei părăsit. Acolo, departe de lume, Sfânta Teodora a trăit mulți ani în rugăciune neîncetată și post aspru. Era sfârșitul secolului al XVII-lea, înainte de întemeierea Schitului Sihla, iar pădurile din zonă adăposteau numeroși sihaștri.
Mai târziu, sfânta s-a retras într-o peșteră din apropiere, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții. Hrana și-o procura din fructele pădurii și dintr-o plantă care crește și astăzi pe stâncile Sihlei, cunoscută sub numele de „iarba dulce” sau „măcrișul Sfintei Teodora”. În singurătatea peșterii, ea se ruga neîncetat pentru sine și pentru întreaga lume.
După moartea ieroschimonahului Pavel, nimeni nu a mai știut o vreme de existența ei. Tradiția spune că părinții de la Sihăstria observau păsări care luau firimituri de pâine din trapeză și zburau spre Munții Sihlei. Urmărind acest semn, doi călugări au descoperit-o pe Sfânta Teodora învăluită într-o lumină cerească.
Ea le-a mărturisit că se rugase timp de 40 de zile ca Dumnezeu să-i trimită un preot care să o împărtășească, simțind că sfârșitul vieții pământești este aproape. Cei doi l-au adus pe ieromonahul Antonie, însoțit de diaconul Lavrentie. După ce și-a mărturisit păcatele și a primit Sfânta Împărtășanie, Teodora și-a ridicat privirea spre cer și a rostit ultimele cuvinte: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate!”, trecând apoi la cele veșnice.
Prima româncă, trecută în rândul sfinților
Trupul său a fost așezat în peștera în care viețuise și a rămas acolo vreme îndelungată. După mulți ani, fostul său soț, devenit ieromonahul Elefterie, s-a retras mai întâi la Mănăstirea Secu, apoi în apropierea Sihlei, pentru a trăi în rugăciune aproape de locul unde se nevoise cea care îi fusese soție și povățuitoare duhovnicească. După trecerea sa la Domnul, a fost înmormântat în poiana unde se află astăzi Schitul Sihla.
Moaștele Sfintei Teodora au rămas ascunse în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului Mihail Sturza, care a restaurat Schitul Sihla, le-a așezat într-o raclă și le-a depus în biserica schitului spre închinare. Ulterior, acestea au fost mutate în biserica ridicată de familia Sturza la Miclăușeni, în județul Iași, unde au fost cinstite de numeroși pelerini.
În anul 1856, în timpul ocupației rusești, moaștele au fost duse la Lavra Pecerska din Kiev, unde sunt cinstite și astăzi sub numele de Sfânta Teodora din Carpați.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și a proclamat în mod solemn sfințenia Cuvioasei Teodora de la Sihla, stabilind ca zi de prăznuire data de 7 august.
sursa:crestinortodox.ro
