Ani de zile, Iranul a sugerat că ar putea închide această rută vitală, iar tocmai această amenințare a avut valoare de descurajare. Însă principiul de bază al descurajării este simplu: eficiența ei stă în faptul că nu este folosită. În momentul în care recurgi la ea, ai pierdut deja o parte esențială din putere.
Mulți analiști tind să creadă că Iranul este acum într-o poziție mai puternică. Dar, de fapt, situația este inversă. Odată ce această „opțiune Hormuz” a fost folosită, costul riscului a fost deja absorbit de restul lumii. Ce era mai rău s-a întâmplat, iar statele afectate nu mai au motive să evite schimbarea.
Statele din Golf, susținute de Statele Unite și având resurse financiare considerabile, nu vor accepta să rămână dependente de un punct vulnerabil. Până acum, costurile de adaptare i-au făcut reticenți. De acum înainte, însă, nu mai au de ales — vor investi masiv în rute alternative, infrastructură și soluții care să ocolească această dependență.
Chiar dacă strâmtoarea rămâne închisă, importanța ei devine, în timp, un activ în depreciere. Pe termen de câțiva ani, și cu atât mai mult pe termen de un deceniu, rolul strategic al Hormuz va scădea semnificativ.
Așadar, ceea ce pare o demonstrație de forță este, în realitate, momentul în care Iranul își consumă cel mai important instrument de presiune. Iar după acest moment, influența sa asupra celorlalți actori începe, inevitabil, să se reducă.
