Calendar ortodox, 29 martie

Sf. Marcu, Episcopul Aretuselor

Despre pătimirea Cuviosului Marcu, Episcopul Aretusiei, Sfântul Grigorie de Nazianz scrie în întâiul său cuvânt asupra lui Iulian Apostatul:

Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu ştie ce i s-a întâmplat? Şi povestirile cele despre dânsul, cine nu le pomeneşte? Acela, în împărăţia marelui Constantin, după stăpânirea cea dată atunci creştinilor, a stricat o capişte idolească şi mulţime de popor de la rătăcirea păgânească la calea cea dreaptă a mântuirii a povăţuit, nu numai prin chipul cel fără de prihană al vieţii, cât şi prin frumoasa grăire a vorbei.

Pentru aceasta a fost de demult în multă ură şi mânie la aretusienii cei iubitori de diavoli. După aceea, schimbându-se stăpânirea creştinească, iar puterea păgâneasca începând iarăşi a creşte şi a se înviora, în acea vreme cumplită n-a scăpat de mâinile muncitorilor.

Pentru că mulţimea poporului cel iubitor de diavoli, deşi o vreme şi-a stăpânit mânia, după asemănarea focului ascuns în materie sau a unui râu oprit cu sila, însă, dobândind vreme potrivită, precum focul se aprinde şi râul iese cu pornire, astfel mânia şi răzbunarea cea neoprită a poporului a început a se întinde îndată sub împăratul Iulian Apostatul (361-363).

Văzând Sfântul Marcu pe poporul aretusienilor, care se ridicase asupra lui, că nimic bun nu gândeşte, s-a hotărât să fugă îndată, nu pentru că era cuprins de frică, ci ascultând porunca Domnului, prin care ni se porunceşte a fugi din cetate şi a da loc prigonitorilor.

Pentru că, deşi creştinii sunt tari, viteji şi cu răbdare, li se cade a se îngriji pentru a lor mântuire şi pe prigonitori a-i cruţa, că nu dintr-a lor vrăjmaşă răutate, de care sunt plini, lor înşile mai mare pierzare să-şi înmulţească.

Dar, văzând pe mulţi duşi şi târâţi pentru dânsul, iar pe mulţi de cruzimea cea cumplită a muncitorului petrecând în primejdie sufletească, bărbatul cel ales n-a suferit ca, pentru a lui fugă şi pierzare, alţii să se primejduiască.

De aceea, mai bine şi mai cu înţelepciune sfătuindu-se în sine, s-a întors şi de bunăvoie s-a dat poporului şi împotriva vremii celei cumplite a venit ca la un război. Deci, acolo ce fel de cruzimi nu erau? Ce fel de muncă nu se scornea? Că din cei ce năvăleau asupra lui, fiecare aducea o deosebită muncă asupra sfântului. Şi mai ales se întărâtau de vitejia sfântului şi se mâniau de bărbăţia lui în munci, socotind-o ca o defăimare a lor.

Se purta bătrânul cel sfinţit, pătimitorul cel de bunăvoie, prin cetate înaintea tuturor, fiind cinstit pentru bătrâneţe, dar mai cinstit pentru viaţa sa îmbunătăţită. Deci era purtat prin cetate de toţi, de oricare vârstă şi rânduiala, şi chinuit de toţi, de bărbaţi şi de femei, de tineri şi de bătrâni şi de câţi rânduiau lucrurile poporului în cetate şi câţi erau însemnaţi cu orice cinste.

Şi tuturor una le era sârguinţa: ca în mânie şi în cruzime unul pe altul să se întreacă. Şi toţi socoteau a fi lucru mare ca să-l împresoare cu multe munci şi să-l biruiască pe tarele nevoitor bătrân, care se împotrivea la toată cetatea.

Deci, a fost târât pe uliţe, împins în noroi, adăugându-i la munci dosădirea cu ocară, fiind tras de păr şi de celelalte părţi ale trupului, de la copil la copil. Iar la locul cel de muncă fiind spânzurat şi împins, împungeau aceia vitejescul lui trup cu cuţite şi cu suliţe, având acea privelişte ca râs şi jucării. Şi cu nişte unelte de muncire picioarele lui le-au străpuns până la oase, apoi cu aţe de în foarte subţiri şi foarte ţări i-au desfăcut unghiile.

După aceea, ridicându-l gol sus într-o coşniţă, cu miere şi cu grăsime ungându-l peste tot, la amiază fiind arşiţa mare de soare, albinele şi viespile îl mâncau.

Şi, cu cât fericitul se topea de cumplitul zăduf al soarelui, cu atât mai cumplit pătimea de împungerea albinelor şi a viespilor. Iar, fiind bătrân cu anii, se arăta tânăr în acea nevoinţă de chinuire, neschimbându-şi strălucirea feţei sale, ci mai vârtos având o îndulcire din muncile acelea şi de muncitori îşi bătea joc.

Încă şi acest lucru vrednic de pomenire se povesteşte despre dânsul, că se mângâia văzându-se sus spânzurat pentru Hristos, iar pe aceia fiind jos. Şi era cu atât mai sus de cei ce-l munceau, încât nici o durere nu simţea în sine, ca şi cum ar fi fost altul, iar nu el pătimind unele ca acelea. Şi pătimirea să o socotea a fi slavă, iar nu primejdie. Dar pe cine o privelişte ca aceea nu l-ar fi adus la umilinţă, chiar de ar fi avut prea mică milostivire şi iubire de oameni? Însă nu se putea aceea, de frica muncitorilor şi mânia împăraţilor.

Aşa răbdând sfântul pentru capiştea cea risipită, n-a dat nici un ban muncitorilor pentru risipirea aceea, de unde se vede că pentru dreapta credinţă a răbdat nişte munci ca acestea. Iar aretusienii au pus mare preţ pe capiştea cea risipită, cerând ca, ori tot preţul în aur să le dea, ori iarăşi capiştea să le-o zidească.

S-a văzut atunci sfântul pentru a sa dreaptă credinţă mai mult împotrivindu-se, nevrând să săvârşească cele poruncite, căci prin răbdarea să, încet biruindu-i, ei micşorau câte ceva din preţul acela, încât acum foarte puţin cereau de la dânsul, putind cu înlesnire să le dea. Şi cu împotrivire se certau între dânşii, încât unul se sârguia să biruiască, iar altul să fie nebiruit. Adică închinătorii de idoli voiau ca măcar ceva din preţul acela să le plătească episcopul, iar el nici un singur ban nu voia să le dea. Astfel s-a arătat că el nu pentru aur, ci pentru bună credinţă a intrat în nevoinţa pătimirii.

Se vorbeşte că eparhul Aretusiei, măcar că era cu credinţa elin, însă pătimirile cele de multe feluri ale Sfântului Marcu neputând a le suferi, a zis către împărat cu îndrăzneală: „Oare nu ne este ruşine, o, împărate, ca să fim mai pe urmă decât toţi creştinii? Că nici pe un bătrân n-am putut să-l biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, şi nici a-l birui nu este lucru cinstit. Oare nu este cea mai de pe urmă ruşine ca de la dânsul să ne ducem biruiţi?” Cu acest fel de bărbăţie, eparhul şi împăratul se ruşinau. Iar tiranul aretusienilor ajunsese până la atâta groază şi răutate, încât întrecea pe toţi, chiar şi pe aflătorul şi îndemnătorul răutăţii, pe diavol, îl covârşea.

Și Teodoret zice că aretusienii, văzând puterea cea tare a minunatului şi Sfântului bătrân Marcu, s-au schimbat în blândeţe, minunându-se de răbdarea lui cea atât de mare şi, dezlegându-l, l-au lăsat liber. Apoi, ascultând cuvintele lui cele învăţătoare, au învăţat sfânta credinţă şi s-au făcut cu toţii creştini.

Sf. Chiril diaconul

Iar despre Sfântul Chiril, diaconul, acelaşi Teodoret povesteşte astfel, zicând:

Răutatea cea făcută de elini în Fenicia, cine poate s-o spună fără de lacrimi? Căci în cetatea Iliopolis acel urât neam ce are de hotar Libanul, aducându-şi aminte de Chiril diaconul, care, pe când împărăţea Constantin, aprinzându-se cu dumnezeiască râvnă, pe mulţi idoli ce se cinsteau în acea cetate i-a sfărâmat, nu numai l-au ucis, ci, şi pântecele lui tăindu-l în bucăţi, pe cele dinăuntru au îndrăznit a le muşca cu dinţii de mânie.

Însă nu a fost tăinuită fapta aceea de Atotştiutorul Dumnezeu, ci au luat vrednică pedeapsă pentru răutăţile lor.

Căci, câţi au îndrăznit a face aceea, toţi până la unul au căzut ucişi. Întâi şi-au pierdut limbile, pentru că s-au rănit şi, putrezind în gură, au căzut, iar la sfârşit orbind toţi de vederea ochilor; deci, cu nişte primejdii ca acestea s-a arătat puterea dreptei credinţe celei adevărate. Iar în Ascalon şi în Gaza, cetăţile Palestinei, mai întâi la bărbaţii cei împodobiţi cu cinstea preoţească, apoi şi la femeile şi fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu, spintecându-le pântecele, le-au umplut cu orz şi le-au aruncat la porci spre mâncare.

O muncire fără de omenie ca aceea au făcut. Deci, sfinţilor mucenici li s-au pregătit cununile biruinţei în împărăţia lui Hristos, iar muncitorilor veşnică muncă în iad, care îi va apuca pe ei cu răsplătirea dreaptă a adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.

Sfinții Mucenici Iona și Varahisie

Sfinţi Iona şi Varahisie, erau din Persia, în zilele lui Savorie împăratul perşilor, şi a lui Constantin marelui împărat al Romanilor. Deci monahi fiind ei, şi lăsându-şi mânăstirea, au mers în cetatea ce se cheamă Varavoh şi aflând într-însa închişi în temniţă pe Sfinţii Mucenici Zaneta, Lazăr, Maruta, Narsin, Ilie, Marin, Aviv, Veith şi Sava, i-au înbărbătat şi-i îndemna spre pătimiri.

Deci prinzându-i pe amândoi, i-au dus înaintea a trei boieri, anume Masdrat, Siro şi Marmisi, care sfătuindu-i şi înfricoşându-i ca să se lepede de Hristos, şi ei neplecându-se după cuvintele lor, mai întâi i-au legat după obiceiul persienesc, însă pe Iona l-au bătut şi cu toiege clenciuroase şi legându-l cu ştreanguri l-au lepădat afară, ca să se chinuiască gol la ger şi la frig.

Varahisie a primit sub subţiori gloanţe de aramă arse în foc, şi le-au turnat fără veste plumb topit prin ochi şi prin urechi şi prin gâtlejurile Sfinţilor. Apoi pe Varahisie legându-l de picioare l-au spânzurat în temniţă, iar Sfântului Iona i-au tăiat degetele mâinilor şi ale picioarelor şi i-au despuiat capul şi i-au tăiat limba şi l-au băgat într-o căldare plină de smoală înfierbântată, dintru care a ieşit sănătos.

De aceea l-au strâns într-un vârtej teslăresc, de i-au zdrobit oasele. După aceasta l-au tăiat cu fierăstrăul peste mijloc şi l-au băgat într-o apă adâncă, întru care şi-a primit sfârşitul. Iar pe Sfântul Varahisie mai ducându-l la întrebare, l-au tras despuiat peste spini, şi i-au înfipt trestii ascuţite şi băgându-l într-un vârtej, şi zdrobindu-i tot trupul, şi turnându-i pe gât smoală clocotită şi-a dat sufletul şi s-au îngropat moaştele lor împreună cu cei nouă Mucenici.

Sf. Ierarh Diadoh, Episcopul Foticeei

Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe date. Potrivit izvoarelor istorice, Sfântul Diadoh s-a născut în jurul anului 400 în provincia romană Iliric.

A intrat de tânăr în monahism și a devenit cunoscut tuturor ca părinte duhovnicesc, fiind ales episcop al cetății Foticeea, din Grecia.

Potrivit datelor istorice, Sfântul Diadoh a participat la cel de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451, unde a apărat învățătura despre cele două firi ale Mântuitorului.

Semnătura sa apare pe o scrisoare din 458 adresată împăratului Leon I, în care este amintită moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.

Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (sec. VII) o citează și îl socotesc pe acesta drept autor.

Scrierile sale cuprind în esență sfaturi duhovnicești și învățături dogmatice, precum distincția dintre „chipul” lui Dumnezeu în om și „asemănarea” cu El.

Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Ierarh Diadoh a fost aprobată în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 16 decembrie 2021.

Troparul, glasul al 4-lea

Cu înțelepciunea, cu harul și cu lumina virtuților strălucind, Sfântul Diadoh, te-ai îmbrăcat cu haina arhieriei în chip cuvios; pentru aceasta, slujind Domnului cu dreaptă credință, te-ai arătat păstor îndumnezeit al Foticeei și acum te rogi neîncetat pentru cei ce te cinstesc

Duminica a 5-a din Post (a Sf. Cuv. Maria Egipteanca)

Cuvioasa Maria Egipteanca s-a născut la sfârşitul veacului al V-lea. Încă de la vârsta de 12 ani a plecat din casa părinţilor ei şi a mers în Alexandria. Era tânără şi frumoasă şi a căzut într-o atât de mare robie a plăcerilor, încât s-a făcut ademenitoare multor suflete de bărbaţi tineri şi bătrâni cu desfătările pierzătoare ale desfrânării. Citește continuarea AICI.