Sărbătoare mare vineri, 21 octombrie. E cruce neagră în Calendarul Ortodox

Îndurerat de suferința românilor pentru credința lor ortodoxă, a călătorit prin Transilvania, propovăduind pretutindeni credință ortodoxă. Era primit în tot locul că un înger din cer. Drumul lui până la Brașov a fost un adevărat alai de biruință creștină, aprinzând în sufletele credincioșilor dragostea de legea strămoșească. Pentru râvnă să în apărarea credinței ortodoxe, a fost întemnițat la Sibiu și, în cele din urmă, în fioroasă închisoare din Kuffstein, unde a murit, pentru mărturisirea credinței ortodoxe.

Cuviosul Sofronie de la Cioara, s-a născut în satul Cioara, din părțile Orăștiei, că fiu al unei familii preoțești. Ucenicia în călugărie și-a făcut-o în Țară Românească. Reîntors la Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învățând pe români calea mântuirii. Pentru râvnă lui fără de Legea ortodoxă, a fost închis în temniță de la Bobâlna. Eliberat de mulțime, Cuviosul mărturisitor a plecat în Munții Apuseni, îndemnând pe credincioși să țină obiceiurile strămoșești. A fost prins din nou și închis la Abrud. Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ținând soboare, adică adunări, și învățând poporul: "Stricați silnică unire cu Roma, învață el, cereți episcop românesc în Transilvania!" Iar când a înțeles că și-a împlinit chemarea, s-a retras la Mănăstirea Argeșului, unde s-a săvârșit cu pace.

Cel de al treilea luptător pentru dreapta credință a fost țăranul Nicolae Oprea născut în Săliștea Sibiului. Tată de familie, plugar, mirean și bun creștin, gata de jertfă pentru credință străbuna, fericitul Oprea a primit, că pe o mare cinste, sarcina să ducă "la împăratul", plângerile românilor: "Noi cerem, ziceau ei, în numele poporului, vlădică de legea noastră."

La început, curajul și îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu amenințări și izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat și au stârnit o prigonire și multe întemnițări. În cele din urmă, în loc să i se împlinească cererile, fericiul Oprea a fost închis pe viață, în vestită temniță de la Kuffstein, și nu s-a mai întors niciodată, primind cununa nemuritoare a Mucenicilor.

La 21 octombrie 1948, însă, printr-o uluitoare întorsătură a Providenței, frații noștri buni, uniți de atunci, s-au desfăcut de Roma și s-au întors acasă, la Biserica noastră strămoșească, maică noastră de obște și a praznicului zilei de astăzi. Dumnezeului nostru, slavă!

Sfântul Ioan din Galeș

Printre marii apărători transilvăneni ai dreptei credințe, în față încercărilor autorităților habsburgice de a-i trece cu forță la uniație, s-a numărat și vrednicul preot Ioan Ioanes din satul Galeș, situat lângă Săliștea Sibiului. Nu cunoaștem date din viață lui. Presupunem că a fost hirotonit la București, la Râmnic, ori la Carloviț, că și alți tineri transilvăneni, întrucât pe atunci autoritățile habsburgice n-au primit niciun ierarh ortodox în Transilvania. într-un raport din 1746, al episcopului rutean uniat de la Muncaci, trimis în Transilvania că să culeagă date în legătură cu atitudinea românilor față de unirea cu Roma, printre cei care erau prezentați că potrivnici ai acesteia era menționat și preotul Ioan din Galeș. în decembrie 1750, se numără printre cei șase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părțile de sus ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviț, Pavel Nenadovici, prin care relatau suferințele pe care le îndură pentru credință strămoșească. în același memoriu erau prezentate și propriile lui necazuri, prin cuvintele: „și au trimis în numitul sat, în Galeș, doi slujitori ai cetății, că să prinză un popa și n-au găsit pre popa acasă. și era pe la mijlocul nopții ci au găsit numai pre preutiasa să și au început a o bate și s-o lege iară ea a început a țipă. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol s-au pușcat un om și numaidecât au căzut…”. Cu două săptămâni înainte de Pastile anului 1752, preoții Ioan din Poiana Sibiului și Ioan din Galeș împreună cu câțiva credincioși au plecat la Becicherec, în Banat, unde se găseau alți doi neînfricați luptători pentru Ortodoxie, anume preotul Moise Măcinic din Sibiel și credinciosul Oprea Miclaus din Săliște, pentru a le duce un memoriu al românilor din părțile de sud ale Transilvaniei, că ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza la Viena.

Reîntors din Banat, preotul Ioan se află din nou în fruntea mișcării de apărare a Ortodoxiei, pentru că la 16 aprilie 1756, episcopul uniat Petru Pavel Aron de la Blaj înștiința autoritățile de stat despre activitatea lui. Se pare că s-au mai înaintat plângeri și s-au luat măsuri împotriva lui, de vreme ce în aceeași luna, el adresa o notă-protest Primăriei orașului Sibiu, declarând cu demnitate că dacă au trimis la el „călărași și plăieși noaptea, că la un hoț, iară nu că la un preot nevinovat, pentru această în ariste (arest, n.n.) nu voi veni, că nu sunt talhariu”.

Dar la scurt timp, în luna mai 1756, a fost arestat și dus în lanțuri la Sibiu. Bătrânul sau tată, Ioan Burborea (Varvorea) înainta atunci o plângere autorităților cerând eliberarea lui din închisoare, pe cauțiune sau cel puțin să-i dezlege lanțurile și să se poată bucură de lumina zilei. Nimeni n-a ținut seama de rugămintea unui tată îndurerat de suferințele fiului sau, preotul Ioan. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus pe ascuns în închisoarea cetății Deva, urmând să fie reținut acolo pentru tot restul vieții („ad perpetuos carceres”).

În anul următor, Curtea din Viena a cerut autorităților transilvane să-l deporteze fie într-o fortăreața din Italia, fie în orașul austriac Graz, unde urmă să fie închis până la moarte. Dintr-o corespondență ulterioară, aflăm că a fost dus cu escortă militară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz.

Spre deosebire de alți tovarăși ai săi de suferință, despre al căror sfârșit nu știm nimic, despre părintele Ioan din Galeș avem două mărturii târzii. Astfel, cronicarul brașovean Radu Duma scria că, în anul 1776, câțiva negustori din Brașov, veniți în afaceri comerciale la Graz, l-au cercetat în închisoare. Preotul Ioan le-a declarat că „mai bine va muri acolo decât să-și lase credință cea pravoslavnică”. Se pare că după un șir lung de ani a fost mutat în închisoarea de la Kufstein unde și-au sfârșit viață și alți mucenici ai Ortodoxiei transilvane. într-adevăr, în 1780, un alt deținut de acolo, călugărul sârb Ghenadie Vasici, a reușit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse și țarinei Ecaterina a ÎI-a, rugându-i să intervină la Curtea din Viena pentru eliberarea lui. între altele, Ghenadie scria: „Aici în fortăreața este și un preot român din Transilvania, cu numele Ioan care pătimește în robie de 24 de ani pentru credință ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeș, întemnițat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756. Acolo și-a sfârșit viață, departe de familia și de păstoriții săi, cinstitul preot mărturisitor al Ortodoxiei, Ioan din Galeșul Sibiului.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea oficială părintelui Ioan, cel împodobit cu nimbul muceniciei, pentru statornicia să în dreapta credință ortodoxă. ținând seama de viață și de pătimirea lui, în ședința Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, s-a hotărât că preotul mărturisitor Ioan din Galeș să fie trecut în rândul sfinților. Pomenirea lui se face în fiecare an la 21 octombrie, odată cu ceilalți mucenici și mărturisitori ai Ortodoxiei ardelene: ieromonahii Visarion și Sofronie, credinciosul Oprea din Săliște și preotul Moise din Sibiel. Să-i cinstim și noi pe cei doi preoți ardeleni mucenici cântând: „Preoți cu chemare sfânta, Moise și Ioan, că niște ostași adevărați ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere ați propovăduit dreapta credință și mărturisitori ai Ortodoxiei v-ați făcut pentru poporul cel dreptcredincios, moarte mucenicească primind. Drept aceea, rugați pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace și credință, iar sufletelor noastre mare milă” (Troparele celor doi preoți mărturisitori, glasul I).

Sfântul Moise Măcinic din Sibiel

Printre marii apărători ai dreptei credințe a românilor din Transilvania în veacul al XVIII-lea, la loc de cinste trebuie așezat și preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat așezat în Mărginimea Sibiului. Câteva știri despre viață să desprindem dintr-o declarație pe care a dat-o el însuși în față unei comisii de anchetă la Viena în zilele de 14 și 15 aprilie 1752. între altele, el declara că toți credincioșii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la București spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a și făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean uniat Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorități să cerceteze starea de spirit a credincioșilor ortodocși din Transilvania, constată că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniației se numără și „popa Măcinic din Sibiel”. Se pare că în urmă acestei acțiuni a fost arestat, după cum declara el însuși la anchetă de care pomeneam: „Apoi m-am întors acasă în Sibiu și am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, am fost eliberat din temniță, cu condiția să mă las de slujba preoțească și să mă hrănesc din muncă brațelor că un simplu țăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea porunca ce am de făcut mai departe. Mulțumindu-mă cu această, m-am întors acasă, nu am mai făcut nicio slujba preoțească, ci am trăit în liniște, că un țăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron (uniat de la Blaj, n.n.), care m-a chemat înaintea lui și a poftit să-i fac un nou jurământ preoțesc. Cum însă eu nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la București, a sosit porunca la sat să mă dea iarăși prins”. Din această pricina și-a lăsat familia și a fugit în Banat, la Becicherec, unde se găsea un alt mare apărător al Ortodoxiei, oierul Oprea Miclaus din Săliștea Sibiului. Acolo, spunea el, „am trăit și m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.

La 10 decembrie 1750, „popa Măcinic” se numără printre cei șase semnatari ai unui lung și emoționant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviț, în care îi relatau toate suferințele pe care le îndurau credincioșii ortodocși din Transilvania.

În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paști, au sosit în Becicherec, preoții Ioan din Poiana Sibiului și Ioan din Galeș, împreună „cu mai mulți români”, aducând un memoriu al credincioșilor din părțile Făgărașului, Sibiului, Sebeșului și Orăștiei, pe care Oprea Miclaus și Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza la Viena. în adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timișoara, cei doi s-au îndreptat spre capitală împărăției habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat atunci, reiese că Oprea Miclaus era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeași calitate de trimis al credincioșilor ortodocși din Transilvania, pe când tânărul preot Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiți în audiență de împărăteasa Maria Tereza și cancelarul Kaunitz.

Dar în loc să li se dea răspuns la plângerea pe care o înaintaseră Curții, cei doi trimiși ai clerului și credincioșilor din Mărginimea Sibiului au fost arestați și aruncați în închisoarea de la Kufstein. Au fost așteptați zadarnic de familiile, de consătenii și de toți mărturisitorii dreptei credințe, în numele cărora făcuseră acel drum lung și obositor până la Viena. La trei ani de temniță, deci în 1755, reprezentanții românilor ortodocși din sudul Transilvaniei întocmeau o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, prin care-l informau de multele suferințe pe care le îndurau pentru credință lor. între altele, îl rugau „să ne lăsați pentru Hristos și pentru acești oameni cari i-au trimis țară la împărăție, anume Oprea Miclaus, popa Măcinic, căci multă dorire are țară de ei, care nu știm sunt undeva sau ba”.

Îngrijorați de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliștenii adresează un nou memoriu către același mitropolit, relatând că: „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupra de la popii cei uniți în toate zilele și supărările, că în toate zilele ne prind la arest și ne casnesc (chinuiesc, n.n.) cum este mai rău, încă ne dau și în mâna birăilor (primari, n.n.), de ne închid prin temnițe, deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, și case și moșii și sedem tot fugiți la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniți până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „și ne rugăm … pentru ai noștri care noi satele i-am ales oameni și i-am trimis la prea înălțată Curte, anume popa Măcinic și Oprea Miclaus. Să fii Maria Ta într-ajutor că să ne sloboadă, căci sunt oameni buni și sunt oameni de noi toți și cu voia noastră trimiși”. La adunarea convocată de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Albă Iulia, s-a cerut, de asemenea, eliberarea lui Oprea Miclaus și a preoților Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeș și Ioan din Sadu. într-un memoriu cu dată de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Nicolae Adolf von Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea acelorași deținuți, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toți românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”.

Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să știe că pe la începutul anului 1756 unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să fugă din robie. Guvernul ardelean cerea autorităților în subordine să supravegheze pe soția lui Oprea Miclaus, socotind că el este cel evadat. S-ar putea că acela care fugise să fi fost prins și readus în închisoare, ori va fi pierit de foame și de frig în munții Tirolului și desigur cei de acasă nu vor fi știut nimic de soarta lui. Acasă n-a ajuns niciunul, din moment ce s-au făcut atâtea intervenții pentru eliberarea lor, iar soția lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif ÎI, să-l elibereze măcar acum, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se știa nimic despre el. înseamnă că amândoi și-au sfârșit zilele în fioroasă temniță de la Kufstein, jertfindu-și viață pentru credință ortodoxă, câștigând pentru această cununile muceniciei.

Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare (+372)

Acest Preacuvios Ilarion s-a născut în ținutul Gaza din Palestina, pe vremea împărăției marelui Constantin (313-337), trăgându-se din părinți necredincioși. A fost trimis de tânăr la Alexandria să învețe carte și, acolo, deprinzând degrabă înțelepciunea pe care lumea o caută, a descoperit și înțelepciunea cea duhovnicească și, crezând în Hristos, a primit Sfântul Botez.

Deci, ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu și gândea în ce chip ar putea să-i placă Lui. Și, auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l vadă și a mers la dansul cu sârguință și, făcându-se următor marelui Părinte, a rămas lângă dansul multă vreme, cunoscând calea care duce la călugăr la împlinirea să, la viață lui cea asemenea cu îngerii, la desele lui rugăciuni cele cu osârdie, la lucrul mâinilor și la osteneală cea neîncetată, la post și înfrânare, la iubire de aproapele și la toată trăirea monahală, cea desăvârșită.

Deci, întorcându-se în patria să și aflând de moartea părinților săi, a împărțit averea rudelor și săracilor, nelăsând nimic pentru sine și, lepadandu-se de lume, s-a făcut ucenic al Mântuitorului și următor sărăciei Lui, Drept aceea, căutând singurătatea și liniștea pustiei, a mers mai întâi în pustia de lângă Maiuma Gazei, din Palestina. Și, viețuind acolo mulți ani, veneau la dansul noroadele, căutând ajutor în nevoile lor, la sfintele lui rugăciuni, că el, plecându-se spre milă, se ruga pentru dânșii, iar Domnul Hristos proslăvea pe sfântul Sau, întărind rugăciunea lui cu darul facerii de minuni. Și a străbătut astfel vestea despre el în toată Palestina și se înmulțea numărul ucenicilor. Și zicea după fiecare minune: "Nu s-a făcut această prin puterea noastră, ci prin darul cel iubitor de oameni al Mântuitorului, Care ducerile noastre le-a luat asupra Să. Deci pe El să-L slăvim și să-I mulțumim." Și se înmulțeau mănăstirile în Palestina, scrie calendarortodox.ro.

Deci, nesuferind tulburarea mulțimilor și cinstirea oamenilor și primind și descoperire de la Dumnezeu, a mers în pustia Peluziei și în cea a Sfântului Antonie, după trecerea din viață a acestuia. Văzând, însă, că nici aici nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustia din părțile Libiei, de unde, urcându-se în corabie, a mers în Sicilia, făcând, minuni și neprimind răsplată de la nimeni, nici o fărâmă de pâini, că pâinea și-o câștigă împletind coșuri și muncind pământul. Și zicea Sfântul: "Nici aici nu este cu putință, fiilor, să viețuim. Să mergem în altă parte, unde nimeni nu ne știe pe noi." Și așa s-au dus în taină în Epidaura Dalmației, iar de acolo, după oarecare vreme, fiind slăvit de oameni, s-a dus cu ucenicii săi în insula Ciprului. ȘI caută un loc pustiu unde să-și sfârșească, în liniște, viață să. Deci, găsindu-și aici liniștea, după cinci ani de viață, a simțit că i se apropie sfârșitul și grăia cu mintea limpede: "Ieși, suflete al meu, ce te temi? De ce te tulburi? Ai slujit lui Hristos optzeci de ani și te temi de moarte?" Și cu aceste cuvinte și-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar trupul lui s-a așezat la Maiuma Palestinei, la mănăstirea lui cea dintâi, încât palestinienii ziceau: "Noi avem trupul Sfântului Ilarion"; iar ciprioții ziceau: "Noi avem duhul lui." Că ceea ce a fost Sfântul Antonie pentru Egipt, a fost Sfântul Ilarion pentru palestiniei.