Profesorul de drept Radu Chiriță mărturisește că a urmărit documentarul Recorder și, contrar așteptărilor, începe cu laude neașteptate. El ironizează calitatea regizorală și tehnică a producției – "Oliver Stone ar fi chiar invidios" – subliniind cât de bine reușește filmul să captiveze și să transmită emoție. Chiriță recunoaște un "progres uriaș" față de investigațiile anterioare Recorder, remarcând montajul grozav, imaginile bine alese și capacitatea de a introduce spectatorul în poveste.
În ciuda realizării tehnice impecabile, profesorul tranșează verdictul: „Dacă l-ar fi prezentat ca film de ficţiune, era de Oscar. Dacă l-am prezentat ca jurnalism, e o mizerie.”
Chiriță susține că filmul este, de fapt, propagandă deghizată, concepută pe un „proiect” care a provocat o emoție reală unei mulțimi uriașe de oameni de bună credință. El notează cu uimire viteza amețitoare cu care a fost distribuit materialul, ajungând chiar și pe canalele media concurente și la televizor, garantând că în 24 de ore a fost văzut de toți. Această difuzare masivă a făcut ca publicul, în marea lui majoritate, să ia concluziile de bune: că judecătoarea Panioglu este victima torționarilor (și nu "cea mai isterică judecătoare"), că Bologa este un erou (și nu un procuror scos de la DNA Cluj pentru incompetență), și că Savonea este „Satana” (și nu omul care a încercat să facă ordine la Curtea de Apel București).
Profesorul Chiriță ridică două obiecții majore la adresa eticii jurnalistice. Prima este lipsa completă a vocii "părții celeilalte". Deși Savonea ar fi refuzat interviul, realizatorii ar fi putut găsi pe oricine care să prezinte o viziune contrară, chiar și anonim. A prezenta doar o singură parte a poveștii, repetată obsesiv, este definită drept „propagandă grețoasă”, nu jurnalism, un mod de operare pe care îl compară cu cel al maestrului Hermann Goering sau chiar cu presa rusă.
A doua obiecție se referă la credibilitatea surselor care susțin teza "confiscării" justiției. Chiriță detaliază profilul martorilor-cheie, insistând asupra faptului că toți sunt persoane care au fost date afară sau care au avut experiențe profesionale neplăcute. Panioglu este descrisă ca o judecătoare isterică, dată afară de mai multe ori. Bologa, la fel, a fost scos din funcția de șef de două ori. Procurorul Sandu este ironizat pentru că se lăuda cu arestarea unui om timp de 5 luni fără probe. Aceste voci, deși au dreptul să-și exprime supărarea, transmit o experiență subiectivă, marcată de neconveniențe personale, iar includerea lor exclusivă subminează statutul de documentar. Despre „experta anticorupție” Șerban, Chiriță se întreabă cine este și pe ce bază deține acest titlu, respingând-o ca fiind un simplu "băgător în seamă".
În esență, filmul nu face decât să ventileze ideea cea mai toxică: orice om acuzat este vinovat, iar dacă este achitat, a "scăpat" prin corupție sau pe "chichițe avocățești". Această întărire a mentalității sovietice este considerată de profesor un atac grav și masiv la independența justiției penale.
Chiriță se teme că documentarul este parte a unui proiect mai amplu, observând o creștere a atacurilor la adresa achitărilor și o diabolizare a Elenei Savonea. Filmul, în loc să deschidă o discuție, o închide, punând o presiune uriașă pe judecători. Opțiunea pe care o sugerează documentarul este că "înainte de 2015 era mai bine" – adică pe vremea când DNA asculta preventiv 70% din judecători, când aceștia mergeau la SRI și când Dumbravă oferea consultanță la ICCJ.
Profesorul încheie pledoaria susținând că, deși justiția are probleme care trebuie corectate (cum ar fi rolul CSM sau detașările), „confiscarea” justiției de către Savonea este o aberație. El consideră că demiterea unor șefi de instanțe pentru că soluțiile nu sunt populare sau analiza sentințelor de către oameni care nu știu drept sunt un cretinism social. Chiriță speră ca judecătorii să reziste acestei presiuni și îndeamnă societatea să se întoarcă la dezbateri reale despre sistem și nu pe baza unei propagande emoționale.
