Istoria pe care nu o putem uita. Bătălia catastrofală care a zdrobit Armata Română

Bătălia de la Stalingrad a fost una dintre cele mai cumplite din istorie. Există istorici care au calculat că aproximativ trei milioane de oameni și-au pierdut viața din momentul începerii ofensivei germane spre Volga și până în momentul încheierii bătăliei de la Stalingrad.

Orașul situat pe fluviul Volga a devenit un imens abator din cauza orgoliilor a doi dictatori însetați de sânge: Adolf Hitler dorea cu orice preț să cucerească orașul, iar Iosif Stalin nu voia să îl cedeze cu nici un preț.

Ofensiva Axei spre Stalingrad a început în mai 1942. Până la sfârșitul lunii august, trupele Axei atinseseră Volga la nord de Stalingrad, apoi și-au concentrat eforturile spre sud, pentru a cuceri orașul. Vârful de lance al ofensivei germane era reprezentat de Armata a 6-a, comandată de generalul Friedrich Paulus. Germanii au supus orașul unui asediu nemilos.

Ca urmare a bombardamentelor, 80 la sută din locuințele din Stalingrad au devenit ruine. Armata a 62-a sovietică și-a stabilit punctele de rezistență printre dărâmături. Soldații sovietici erau aprovizionați de navele care traversau fluviul sub bombardamentul germanilor.

Rămășițele a sute de militari români au fost reînhumate în cutii de carton. Anchetă internă la MApN

În aceste condiții, Stalin a ordonat să fie executat orice soldat sovietic care se gândea la retragere. Au fost pedepsiți 13.000 de soldați sovietici acuzați de lașitate. Uneori, încleștarea atingea absurdul. Sovieticii au pierdut 10.000 de oameni doar pentru a recuceri o movilă numită kurganul Mamaev.

Germanii și românii, precum și aliații lor, au fost nevoiți să lupte pentru fiecare centimetru de teren. În noiembrie 1942, au reușit să atingă malul Volgăi și să împartă rezistența sovietică în două pungi. Volga se umpluse de sloiuri de gheață, iar aprovizionarea sovietică devenise foarte dificilă. Însă concentrarea trupelor Axei în bătălia pentru cucerirea orașului a slăbit flancurile. Sovieticii au profitat de acest lucru și au străpuns apărarea Armatei a 2-a maghiare și cea asigurată de Armatele a 3-a și a 4-a române.

Ofensiva sovietică a început în 19 noiembrie. Generalul Friedrich Paulus a respectat ordinele lui Hitler, care i-a interzis să încerce să se retragă. A urmat o bătălie de coșmar. În 30 ianuarie 1943, după ce germanii își pierduseră orice speranță că vor reuși să spargă încercuirea, Hitler i-a oferit lui Paulus gradul de mareșal. Pentru că, până atunci, nici un mareșal german nu fusese luat prizonier, Hitler a sperat că Friedrich Paulus va lupta până la moarte ori se va sinucide. Însă trupele Axei s-au predat după o bătălie care durat 199 de zile. Sovieticii au luat prizonieri 91.000 de militari, între care 22 de generali. Doar 6.000 dintre prizonieri au supraviețuit captivității sovietice. Ultimii supraviețuitori de la Stalingrad s-au întors acasă în 1955.

La finalul bătăliei care a întors soarta războiului – românii au înregistrat pierderi de 158.854 militari, (morți, răniți, dispăruți), adică 2/3 din efective – cel mai mare dezastru din istoria românilor.

Mărturia unui militar român

Între martorii momentului istoric al capitulării, și subofițerul Sandu V. Cernat, șef al Biroului Subzistență al Diviziei 20 Infanterie. Intendentul face, înainte de toate, o radiografie a cauzelor și a condițiilor încercuirii; și din perspectiva serviciului pe care îl coordona:

„Inamicul a atacat și a rupt frontul în sectorul trupelor române, deoarece știa că acestea sunt mai puțin dotate cu armament și muniție decât trupele germane. Comandamentul trupelor române a solicitat insistent comandamentului german ca sectorul frontului nostru să fie sprijinit cu tancuri și tunuri, dar ajutoarele n-au sosit în timp util. Nemții au subestimat continuu puterea trupelor sovietice și asta a fost fatal trupelor germano-române, din zona frontului.

La toate acestea s-a mai adăugat și faptul că nemții dădeau întâietate – în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente și furaje – trupelor proprii, lăsând trupele române să aștepte. Aceasta a făcut ca trupele române să dețină în ajunul atacului rușilor mult mai puțină muniție de infanterie și artilerie decât trupele germane, iar în depozite să aibă alimente doar pentru 3-4 zile, exceptând divizia noastră care deținea la acea dată subzistențe (alimente și nutrețuri) cam pentru 7-8 zile.

Mărturii cutremurătoare din al doilea război mondial. Stalingrad, 1942

Ne-a lipsit aproape complet echipamentul de iarnă, deoarece în cursul lunii octombrie acest echipament ne-a fost distrus (ars) în gara Tinguța, în urma unui raid al aviației sovietice.

Luptele pentru orașul Stalingrad au durat aproape cinci luni, din septembrie 1942 până în februarie 1943.

Prin ruperea frontului la data de 20 noiembrie 1942, Diviziile 1, 2, 4 și 20 Infanterie, care alcătuiau Corpul 6 Armară română, au fost separate prin penetrarea trupelor inamice. Astfel, unitățile Diviziilor 1, 2 și 4 au fost separate de divizia noastră, și acestea s-au retras pe direcția sud. Divizia noastră, împreună cu o divizie din Corpul 4 Armată german, au făcut un nou front și au încercat să opună rezistență, dar fără succes. În urma înțelegerii ce a avut loc între Corpul 4 Armată german și comandamentul nostru, generalul Nicolae Tătăranu, Divizia 20 Infanterie s-a retras pe direcția nord, pe un nou aliniament. Aici, în zona Stalingrad, două zile mai târziu, am fost definitiv încercuiți de trupele sovietice” (pp. 39-40).