"Fie lovim Ploieștiul, fie murim încercând s-o facem!"

Coordonatele acestei „duminici negre” pentru aviația americană sunt reconstituite conștiincios, cu detalii de atmosferă, de către căpitanul John S. Young, participant la operațiune.

„Tidal Wave” nu era prima încercare de acest fel a aviației Statelor Unite ale Americii. Cu un an și două luni în urmă, în iunie 1942, se desfășurare o misiune asemănătoare, dar una mai degrabă de sondare a situației, de exercițiu.

„Proiectul Halverston”,inițial HALPRO, a presupus trimiterea în raid asupra Ploieștiului a unui număr mic de avioane, doisprezece B 24 Liberators. Sub conducerea colonelului Harry Halverston, inițiatorul proiectului, avioanele și-au luat zborul de la baza aeriană Fayidh, de lângă Canalul Suez. Rezultatul a fost considerat de americani un succes deplin: zece bombardiere au lovit rafinăria „Astra”, un altul a lovit portul Constanța și cel de-al doisprezecelea, o țintă neidentificată. Prima misiune de luptă americană în Europa nu s-a soldat nici cu pierderi serioase: zece avioane s-au întors din misiune nelovite, aterizând în Irak, iar două, avariate, au ajuns cu bine în Turcia. De cealaltă parte, rezistența întâmpinată a fost minimă; dar aceasta nu înseamnă că germanii aveau să uite acțiunea.

Generalul Luftwaffe Alfred Gerstenberg, șeful Misiunii Militare Germane din România, va înzestra zona peterolieră Ploiești cu o apărare antiaeriană extrem de puternică și de eficace, constând în câteva sute de piese de calibru greu de apărare antaeriană, FLAK, de la 88 la 105 mm., precum și tunuri de calibru mic, camuflate în căpițe de fân.

În plus, centrul de comandă al Luftwaffe de la Lipesk controla și regiunea Ploiești, putând trimite acolo două escadrile de avioane de vânătoare Messerschmitt 109 și Messerschmitt 110; dintre acestea, 52 de aparate erau conduse de piloți germani ai Luftwaffe, iar restul de piloți români. Dar Gerstenberg mai dispunea și de un centru de transmisie secret, din Atena, care îi semnala mișcările și preparativele făcute de Air Force 9, staționată în Africa de Nord.
 
Pregătirile pentru „Valul nimicitor”, în deșertul libian

Ghidându-se strict după desfășurarea și reușita misiunii HALPRO din vara anului precedent, dar neluând în calcul un element esențial, anume că și partea germană își întărise capacitatea de apărare și ripostă, americanii au decis un atac masiv în zona Ploieștilor, desfășurat pe vreme de ziuă, la o distanță cât se poate de mică de sol și de obiectivele care trebuiau bombardate. Escadrilele a 9-a și a 10-a, conținând grupurile de bombardament 98, 376, 44, 93 și 389 au primit misiunea de luptă, așa că se vor antrena cu ardoare în deșertul libian, bombardând ținte contrafăcute, poziționate după modelul celor reale. Au fost angajate în operațiune nu mai puțin de 178 de bombardiere, cu un total de 1.764 de oameni la bord. Era, la acea oră, cea mai numeroasă și mai puternică forță combatantă desfășurată de Statele Unite în Europa. Iar coordonatele acțiunii erau cât se poate de clare: decolarea de pe aerodromurile din Benghazi, Libia, zbor deasupra Mării Mediterane și a Mării Adriatice, survolarea insulei Corfu, a munților Pind și a părții de sud a Iugoslaviei. Cu o mică diferență (un aparat se va defecta la sol, așa că vor porni în misiune 177 de bobardiere), lucrurile se vor petrece întocmai.

Rafinăriile de la Ploiești, lovite din toate părțile

Avioanele vor ajunge deasupra obiectivelor la timpul stabilit și vor începe bombardarea. Doar că rezistența întâmpinată va fi, de data aceasta crâncenă, atât din partea FLAK-ului, cât și din partea Luftwaffe. Primul care va ataca va fi grupul 93, comandat inițial de locotenent-colonelul Addison Baker și de maiorul John L. Jerstad, copilotul său. Ei vor lovi rafineria „Columbia Aquila”, dar vor fi doborâți apoi de antiaeriana germană. Vor fi decorați post-mortem cu „Medalia de Onoare”. Maiorii Ramsay D. Potts și George S. Brown vor prelua, de pe aparatele pilotate de ei – „Ducesa” și Queenie” – comanda grupului 93 și vor bombarda, la rândul lor, rafinăriile „Astra Română”, „Unirea Orion” și „Columbia Aquila”. Grupul de luptă 93 a pierdut unsprezece aparate.

Grupul de luptă 376, comandat de generalul Ent și colonelul Compton, va bombarda rafinăriile „Steaua Română”, de la Câmpina, și „Concordia Vega”, iar grupul 98, comandat de colonelul John R. „Killer” Kane, și grupul 44, condus de colonelul Leon W. Johnson, au făcut un ocol pe la Florești, după care s-au angajat și ei în bombardarea rafinăriilor „Astra Română” și „Columbia Aquila”. Bombardamentele se vor desfășura pe fundalul unor încleștări dramatice ale avioanelor americane cu avioanele de vânătoare și cu antiaeriana germană, care făceau ravagii în rândurile lor. Totuși, americanii își vor îndeplini misiunea, reușind să-și lanseze bombele asupra țintelor programate. 

Au fost și replieri pe parcurs: cu 21 de aparate din cele ale grupurilor de luptă 93 și 376, locotenent-colonelul James T. Posey a reușit să lovească rafinăria „Creditul minier”, de la sud de Ploiești. În sfârșit, „Steaua Română” va fi din nou bombardată de grupul de luptă 389, comandat de colonelul Jack Wood, astfel încât rafinăria românească va fi practic scoasă din funcțiune până la sfârșitul războiului.

Continuarea pe historia.ro.