Editorial Vasile Dâncu: Din Transilvania poeţilor

”La Lipova, în armată, nu-mi mai aduc aminte cum s-a întâmplat minunea venirii razei de lumină, știu doar că sergentul major Hărăbor, de pământ din Suraia, judeţul Vrancea, mi-a arestat volumul de versuri „Proprietarul de poduri” – pentru că nu era voie cu cărţi în armată și mai ales cu jurnale. L-am meditat apoi la română că să-şi ia bacalaureatul, ce păcat că Dinescu încă nu era în manual, mi-aș fi recuperat volumul mai uşor.

Poate de la acel eveniment am rămas cu un obicei ciudat. Când se arată primăvara cu greu, după ierni înfiorător de albe şi copleşitor de lungi, mi se face dor de poeţii ardeleni. Primăvara mi-e dor de ardeleni, dar nu pentru că ei scriu cel mai bine despre primăvară. Niciodată poeţii nu ne ajută să înţelegem anotimpurile sau viaţa, ei mai mult ne zăpăcesc, schimbă vorba, se conversează cu Dumnezeu.

De poeţii moldoveni (Nimigean, Alui Gheorghe, Corbu, Sava, Vișniec, Ursachi, Danilov) îmi este dor toamna, iar de Nichita Stănescu și de alţi sudiști (Iaru, Coșovei cel tânăr, Dinescu, Carolina Ilica, Cărtărescu, Constantin Preda și mulţi alţii) mă îndrăgostesc iarna. Vara nu este loc pentru poezie din cauza soarelui care dogoreşte pielea femeilor și le înalţă până la nivelul ochilor noștri plecaţi spre înlăuntru.

Primăvara, întâi mi-e dor de Traian Furnea pentru că el s-a stins şi nu-i pot uita poezia despre fata de la ţară care nu poate fugi de la oraș, pentru că i se încurcă părul printre blocuri. Mi-l aduc aminte ce se bucura pentru că Dumnezeu i-a lăsat pe toţi poeţii cu acelaşi număr la pantofi.

Pe Nicolae Băciuţ l-am cunoscut demult, când tata a vrut să mă fac ofiţer, iar el era soldat pe Calea Armatei Roșii, din Bistriţa și, ca şi atunci, îi mulţumește lui Dumnezeu că nu s-a născut în altă limbă”, mai scrie Vasile Dâncu.

Citește continuarea pe revistasinteza.ro