Peste 44.000 de studenți și-au pierdut bursele. Impactul asupra deficitului bugetar? 0,2%. O fracțiune contabilă. O rotunjire. Un zgomot statistic. Dar pentru un student care își plătește chiria, masa sau transportul, nu este 0,2%. Este diferența dintre a continua și a abandona.
În ultimii zece ani, fondul de burse a fost constant subfinanțat. În 2024, statul a alocat cu aproape 50% mai puțin decât ar fi fost necesar pentru a acoperi minimul decent de subzistență. Iar acum, printr-un artificiu tehnic – schimbarea bazei de calcul de la salariul minim brut anual la salariul minim net și doar pentru lunile de curs – fondul scade cu peste 52% față de formula anterioară. Matematica e impecabilă. Filosofia, discutabilă.
Dar problema este mai veche și mai adâncă.
În ultimii 25 de ani, numărul studenților a scăzut cu aproximativ 30%. Avem mai multe universități decât în 1990, dar cu mult mai puțini studenți. Curtea de Conturi vorbește despre o radiografie „dezastruoasă”: scădere demografică, nivel tot mai slab de pregătire la intrarea în universitate, dispariția examenelor de admitere, o ruptură între învățământul superior și piața muncii.
În 2014, 18% dintre tinerii între 18 și 24 de ani aveau cel mult studii gimnaziale și nu mai urmau nicio formă de pregătire. Ținta asumată de România în Strategia Europa 2020 era 11,3%. Distanța este enormă. Iar la testele PISA, România se află constant în zona performanțelor slabe – pe locul 2 în UE la ponderea elevilor cu rezultate slabe la lectură, după Bulgaria. La matematică și științe, procentele elevilor cu performanțe reduse depășesc 40%.
Așadar, universitățile primesc generații tot mai puțin pregătite, într-un sistem care nu este adaptat cerințelor economice actuale. Și răspunsul statului este să taie bursele.
România este deja pe ultimul loc în Uniunea Europeană la ponderea absolvenților de studii superioare. Unul din cinci români între 25 și 34 de ani are diplomă universitară. Irlanda depășește 56%. Luxemburgul 54%. Franța și Spania sunt confortabil peste 40%. Chiar și în regiune, Bulgaria și Ungaria ne depășesc. Diferențele nu sunt doar statistice: ele se traduc în productivitate, inovare, capacitate administrativă, cultură civică.
Și totuși, în această ecuație fragilă, economisim 0,2%.
Gestul lui Cristian Preda, care și-a rupt în direct diploma de doctor, poate părea excesiv. Dar există momente când excesul devine pedagogic. Când plafonezi indemnizația de doctorat la un nivel care o transformă din recunoaștere simbolică în iritare bugetară, mesajul transmis este clar: performanța academică este suspectă, poate chiar incomodă.
„Asta este valoarea studiilor făcute pentru statul român”, a spus el, sfâșiind hârtia. Iar într-o țară în care plagiatorii sunt tolerați, iar sporul pentru doctorat este perceput drept lux fiscal, diploma începe să pară un obiect stânjenitor.
Și totuși, tradiția noastră intelectuală spune altceva.
Sarmiza Bilcescu devenea, în 1890, prima femeie din Europa licențiată în drept la Sorbona și prima femeie din lume cu doctorat în drept. Spiru Haret își lua doctoratul la Paris cu o teză de mecanică cerească și reforma apoi sistemul românesc de educație. Nicolae Paulescu, Henri Coandă, George Emil Palade – laureat Nobel – au făcut performanță științifică la nivel mondial. Emil Racoviță punea bazele biospeologiei moderne. Ana Aslan era recunoscută internațional pentru cercetările sale în gerontologie.
Nu ne-a lipsit inteligența. Ne-a lipsit consecvența.
Educația nu produce efecte electorale imediate. Nu se vede într-un mandat. Dar se vede într-o generație. Iar o generație descurajată costă infinit mai mult decât 0,2% din deficit.
Poate că adevărata întrebare nu este cât economisim tăind bursele, ci cât pierdem descurajând studiile. Cât pierde o țară când își tratează capitalul intelectual ca pe o variabilă ajustabilă?
În fond, un stat care consideră diploma o povară riscă să descopere, prea târziu, că povara reală este ignoranța.
